21425 – Numărul misterios al Sulinei

Capătul de Românie

Cine spune că este îndrăgostit de Deltă şi de fosta sa metropolă, Sulina, însamnă că nu a fost aici în martie. Frigul, un frig subtil – dacă substantivul acceptă – este peste tot, înfruntă soarele şi radiază din apa maronie pe care nimeni nu ştie de ce, un compozitor a numit-o albastră: Dunărea. Din istoria fabuloasă a Europolis-ului nu a rămas decât o aşezare compusă din clădiri scorojite aşezate pe câteva străzi cu nume sau cu numere, în funcţie de unghiul făcut faţă de braţul Sulina: 90 sau 180 de grade. Ca să parcurgi oraşul trebuie să pleci de la capătul vestic, să treci pe lângă „Uzina de Apă” – construită în vremurile de aur, din banii coroanei olandeze – să depăşeşti câteva case şi o mână de blocuri cu balcoanele închise. Între blocuri e ridicată o hală de piaţă, apoi alte blocuri. Un discret factor comun leagă toate aceste edificii. Este vorba despre profile metalice, cornier şi teu în limbaj specializat. Balcoane, bănci de spaţii verzi, grilaje, buticuri, coşuri de gunoi. Până şi unele dintre şalupele ce se leagănă la cheu au suprastructuri sudate din aceleaşi profile. Sulinenii se laudă cu cimitirul lor multiconfesional, cu biserica ce este o copie a celei aflate în Germania, la izvorul fluviului, custilul colonial şi cu poziţia lor de paznici de far ai capătului estic al lumii. Izolarea a făurit aici, de-a lungul timpului o altă specie de români: cei economici. Naţiunea specializată în a face din rahat bici, a atins aici perfecţiunea. Dată fiind dificultatea de a procura ceva aici, orice altor români li s-ar părea o bagatelă, aici are un alt preţ. Mult mai mare. Atât le-a trebuit localnicilor ca să facă din supravieţuire o justificare pentru orice. Portul era înainte o sursă, dar acum e ca şi mort. Totul se refoloseşte. Oraşul nu e mare, drumul se opreşte în poarta Zonei Libere Sulina. Ca să treci mai departe ai nevoie de aprobări, doar nu te crezi într-un sat fără câini, nu? Satul cu câini e compus aici din câteva fierătănii ruginite, ce mai seamănă, într-un fel cu nişte foste vapoare. Zac atârnate pe malul canalului, cu nişte hornuri pe care odată, scria Navrom sau AFDJ. De aici, începe, efectiv, capătul pământului: în stânga ai apa maronie a Dunării albastre, în faţă, după farul de intrare, începe Marea Neagră iar în stânga, o plajă populată de ciulini. Orizontul mov închide totul într-un peisaj neprietenos. Pescăruşii se uită la tine ca la o curiozitate căreia o astfel de vreme i-ar fi pe plac.

21425, numărul

Din acest peisaj se desprinde un fel de deal maroniu-roşiatic. Pe măsură ce te apropii, înţelegi că, odată, această formă de relief constituia de fapt, o marfă. Marfa, lăsată zeci de ani în soare şi intemperii s-a deteriorat. Dacă ai putea da timpul înapoi ai vedea în locul dealului ruginiu, mari pachete – craţe, pe numele lor portuar - de profile. Vreo 4.500 de tone. Oţelul, mofturos, avea nevoie de adăpost. A fost aşezat aici în câmp şi lăsat. Se împlinesc 30 de ani. Spre partea malului care coboară în apă e un ponton. Din el apare Vasea. Vasea e de aici şi vrea să mă legitimeze. Că el e pus aici să păzească. Mă uit uimit de jur împrejur, de la ruginituri la ciulinii uscaţi şi întreb:” Ce?”. Vasea vrea să comunice şi explică: ”Io lucrez doişpe cu douăş’patru. Am marfa asta de păzit”. Cine dracu’ să fure rugină? Ai impresia că pe Vasea l-a luat votca pe din-ainte. Îl supun pe paznic la un test: ”dacă tu păzeşti, spune-mi ce marfă şi ce cantitate păzeşti”. “Profile, douăzeci şi unu de mii patru sute două zeci şi cinci bucăţi, craţe de 50 bucăţi pe doişpe metri”, răspunde fără să clipescă. Îmi manifest îndoiala: Unu, că poţi identifica ceva în masa maronie, ceva caracterizat prin elemente identice, cu putinţă de inventariat şi, doi, că s-ar fi ocupat cineva, vreodată, de-adevăratelea, de număratul atâtor profile. Vasea o ţine una şi bună că, el, la fiecare intrare în schimb, “le” numără. “Pe cine să le?” - Îţi vine să urlii. Vasea explică:”Le număr aşa… unu, doi, trei”… “Îţi ia o săptămână”, replic sperând că-l prind cu cioara vopsită. “Nu, că am semne”… îmi vine să-l omor pe lipoveanul care se crede şmecher. Nu mă supără că mă minte, mă supără că atitudinea lui lasă a se-nţelege că vrea să-l cred. Să cred că, la capătul pământului, Vasea vine la muncă şi, cu un felinar chior se duce şi numără cu degetul său bont şi arătător 21.425 de capete de profile pe care numai el le mai poate identifica dintr-un munte diform de rugină. Las lipoveanul cu povestea lui – s-o creadă cine-o vrea – şi mă îndrept spre birourile Zonei Libere Sulina. Dumitru Găvănescu e contabilul şef. A făcut puşcărie pe vremea lui Ceauşescu, “căzând” cu toţi cei implicaţi în scandalul Sulina, cel cu dioxina. Dumitru Găvănescu ne povesteşte că muntele de rugină provine de la un vapor sirian care a venit cu marfa şi a depozitat-o în zona Liberă, tocmai înfinţată, atunci, prin ’76, momit de taxele ademenitor de mici. Pe atunci era marfă bună, profile din oţel-carbon. Apoi, nu se ştie de ce, sirianul, a dispărut şi a lăsat marfa în câmp. “Datoria noastră e ca, până la clarificarea regimului juridic al mărfii, să asigurăm paza, după cum scrie în contract”. După 30 de ani, convins că s-au dus dracului clauzele oricărui contract, aşa cum sunt convins că Vasea a minţit pe-o mână cu Dumitru Găvănescu, plec.

Secretul

Peştele e o legendă în Sulina. Vreau să mănânc şi, în cele câteva locante din Europolis, fumul şi mirosul de peşte pluteşte. Dar, cum e prohibiţie şi nimeni nu mă cunoaşte, mi se povesteşte că, de fapt, simt iz de cai verzi pe pereţi, ori mi se pare şi e vorba despre mirosul impregnat în tapet, ori că (la “Steaua de Mare”), ei nu au peşte dar a venit un control de la Poliţie, din Tulcea şi că au venit cu peştele lor, iar bucătarul nu face decât să gătească marfa clientului. Minunându-mă până unde sunt în stare să mintă sulinenii, încerc să-mi închipui un control poliţienesc, de la judeţ, cum vine cu peştele d-acasă. Nu reuşesc. La Sulina... Mănânc pizza. Vasili e volubil şi vrea să cunoască pe toată lumea. Ne împrietenim şi cu numai două sute de vodcă aflu o altă versiune despre istoria fiarelor. Conform acesteia, sirianul a fost, într-adevăr ademenit de taxele mici. Numai că, în momentul în care, prin ’88, a vrut să tranzacţioneze marfa, a constatat că, din profile se furase masiv. Drept pentru care ar fi deschis proces. A venit revoluţia, iar sentimentul de marfă părăsită ar fi început să facă ravagii prin Sulina, „oraş în care şi hârtia higienică e de două ori mai scumpă decât oriunde. Avea nevoie lumea să-şi închidă balconu’, să facă o ramă, un gard, ceva”. Marfa a fost atacată de mai toţi cei care erau în stare să mânuiască un bonfaier, măcar. “Abia încoace au făcut figura cu paza, să dea o faţă”. Acum, că oricum, nimeni nu mai poate inventaria ceva din mormanul ruginit. Când să-l suspectez pe Vasili de interese ascunse, aflu că, de fapt, el e supărat că, fusese prins la furat şi “efectuase ceva...”. Dar, având în vedere amploarea furturilor, Vasili trăia cu sentimentul unei mari nedreptăţi: că de ce, când toţi furau, a fost prins numai el?

A doua zi, pe vapor, privesc panorama Sulinei şi revăd tot orăşelul blindat cu zale din profile metalice – poartă, bloc cu balcoane închise, butic, parc, spaţiu verde îngrădit cu grilaj, hală de piaţă, antene, panouri şmd, toate- compoziţii ale aceloraşi materii rare pe aici: cornierul şi teul. Pe vapor mai aflu una: Cică scandalul Sulina, cel cu dioxina, din ’86 –‘88, ar fi izbucnit în clipa în care Ceauşescu ar fi aflat că, în semn de mare respect, vila sa de la Neptun ar fi fost spoită cu ceea ce se credea pe aici că e o mare şi foarte de calitate vopsea. Totul ar fi început cu câţiva localnici care, în mod uzual, ar fi studiat marfa misterios adusă aici. După ce au fost cercetate câteva mostre s-a ajuns la concluzia că ar fi vorba despre vopsea. Atât a trebuit ca întreaga sete de vopsea a Sulinei să se înfrupte de aici. Când au zugrăvit şi vila lui Ceauşescu, adevărata natură a substanţei nu a mai putut fi ascunsă şi scandalul a început. Mai trebuia să afle Ceauşescu şi de furtul la scară mare care se comisese împotriva mărfii vaporului sirian ca să concluzioneze că, prin zonă, furtul este un fenomen meteo şi nu o întâmplare. Oficialităţile locale au tot tergiversat vreo rezolvare. Apoi a venit revoluţia. Restul e istorie... (Sau, poate, un balcon închis).