CAPITOLUL 2

Drumul. Mestecenii. Un complex hotelier după Cernobâl. Foamea. Beţie cu palincă de acasa. A doua zi. Căprioare din beton. Încetarea înfometării prin foame. Mita. Ne salvează delegaţia Republicii Moldova, căreia nu avem pentru ce-i mulţumi.

Chiar dacă e întuneric, sunt convins că arborii ce se perindă pe lângă şoseaua dreaptă ca un băţ, sunt mesteceni. Am plecat, în sfârşit, după ce ne-am mai întalnit cu câteva persoane cu care am schimbat niste sunete, de complezenţă. Sper eu. Acum, suntem un şir de cinci maşini ce gonesc bezmetice prin noaptea îngheţată. Şoferii pot să şi tragă un pui de somn, aşa de dreaptă e şoseaua. Lumini de aşezări, nu prea se văd. 120 de kilometii pe oră spre o ţintă la care ne este deja frică să ne gândim. Poate, doar, speranţa unei mese copioase la destinatie… Nu mai mâncaserăm ceva de dimineaţă, din avionul prietenos al polonezilor. Dar şi măsuţa aia, venea după o noapte în care nu gustasem altceva decât nemaipomenita bere poloneză. Aşa că, visul unei mese copioase la capătul drumului, avea toate motivele să insiste în minţile noastre…

Şeful delegaţiei formate la margine de Kiev, este o femeie, sora geamănă cu Ana Pauker, acum aflată, cine ştie cum, într-o pasă amabilă. Ne-a fost prezentată ca fiind funcţionar guvernamental însărcinat cu tot festivalul. O generaţie întreagă de sălbăticiuni a fost împuşcată, jupuită, argasită şi croită pentru a-i înhăimura pe membrii acestei adunături. Afară e frig, iar în Volga în care am fost repartizaţi se fumează. Fumul se amestecă într-o ceaţă densă şi se înfaşoară cu mirosul de parfumuri şi blănuri de animale omorâte. Noroc cu drumul că e drept, şi cu foamea noastra că nu avem ce voma. Aşa că fumăm şi noi încercând să facem pe amabilii. Amabili fără limbă. Sora Anei Pauker ne spune ceva:”Balşai, zdarovaia, adin, cutra, minister etc.” Noi cercetăm atent jarul ţigării şi dăm din cap cât mai convingator ca nu cumva să supărăm: suntem în mijocul unei stepe înţepenite în ger şi nu ne permitem să ne jucăm cu soarta noastră…

Şoseaua se scurge printre păduri de mesteceni. Este întuneric, deci, bănuim, totul prin beznă. Chiar şi cu situatia asta, duşmănos-ambiguă, ne putem adapta. Suntem adaptaţi. Dar, şefa delegaţiei sparge monotonia şi, când vede o luminiţă pe marginea şoselei, spune ceva…combinat:”ЩИЛПУФ – coniac”.

La masa de sub afişul cu Boney M sunt aşezate, pesemne, toate delegaţiile semioficiale ce trec prin Ucraina. Ar putea fi vorba de un ritual naţional sau, pur şi simplu, de singurul local mai acatari de pe şoseaua imensă. Cu toate că localul este evident un bar, organismele noastre se încăpaţânează să spere că recesiunea s-a terminat şi o să mâncăm. Din nou am greşit: bem. Suntem deja prea zăpaciţi pentru a refuza ceva. Coniac. Bem. Iar coniac. Bem. Atmosfera de degajează şi singurul obstacol rămâne limba. Degeaba este dezlegată că nu se poate contorsiona chirilic. Ne suim din nou în Volga şi iuresul reîncepe printre pădurile de mesteceni delimitate de câmpuri îngheţate şi întunecoase.

Pe la 11, una dintre păduri se dă la o parte descoperind un cvartal de cămine cu patru caturi. Se schimbă vorbe scurte, ca şi cum se dau ordine. Nu sunt decat trei-patru geamuri luminate. Apare o matrioşca în halat alb, iar Tatiana preia de la ea câteva legaturi de chei. Ni se înmânează o cheie rudimentară(de genul cu care sunt încuiate, la noi, unele porţi pe la ţară). Începem să bănuim ceva, dar nu vrem să credem. Ba nu, aşa e: suntem trimişi , flămânzi şi năuci, la culcare.

“Hotelul” care ne-a fost repartizat are nume de cosmonaut, o fresca proletară cu un tip dârz şi simbolul atomului la intrare, un portar adormit şi-ceva deosebit-gresie galbenă cu drumuri marcate cu vopsea neagra. Odata, în viitor, aveam să aflăm că micul cartier din padure fusese clădit, la repezeală, ca staţiune balneară pentru victimele Cernobâlului din ’86.

Camera are două paturi, tapet vişiniu din hârtie, difuzor şi un wc acţionat de o pârghie ce-ţi solicită toată forţa musculară într-o mişcare de o amplitudine maximă. Oricum, aşa cum o să se vadă mai departe, nu prea am avut motive să facem…sport.

Ca să rupem gura târgului, luasem, fiecare, de acasă, câte două sticle de palincă aşa, ca să ne dăm şi noi mari. De foame sau pentru a refuza această realitate, am început să bem, lăsând târgul cu gura neruptă. Ah, era să uit: de fumat trebuie să fumez Camel fără filtru de la Claudiu care râde de mine că NEPRIETENOSUL din aeroport mi-a subtilizat cartuşul de ţigări, fiind un tip pretenţios, care nu fumează “fără”. A doua zi, rolurile se vor răsturna: Claudiu a rămas fără filmele Fuji. Bem bine înveliţi, pentru că staţiunea nu fusese gândită, atunci când fusese gândită, decât pentru sezonul de vară…Palinca face în aşa fel încât şuieratul crivăţului începe să se estompeze iar noi aproape plângem gândindu-ne la condiţiile în care dormisem, numai cu o noapte înainte, la Varşovia.

Ne trezim. Ceea ce speram ca să fie doar un coşmar, este real(şi nu se terminase!). Avem balcon pe care ieşim să facem o recunoaştere. Podeaua din beton este măcinată de intemperii şi un meşter găsise ca soluţie optimă acoperirea ei cu linoleum. De fapt, aşa cum o să se mai vadă, Ucraina este plina de astfel de soluţii…atipice. Aerul rece ne dezmeticeste şi vedem pe lumină, ceea ce aseară numai bănuiam: un complex de clădiri aruncat în mijlocul pădurii îngheţate. Toaleta de dimineaţă se reduce în condiţiile date la strictul strictului necesar. Butonez difuzorul şi muzica uşoară slavă se revarsă în încăperea încalzită doar de respiraţiile noastre. Tot nu ne vine să credem că festivalul ăsta nu este o capcană pentru a se pune mâna pe noi.

Complexul, vazut de afara, de pe alei, arată într-un oarecare fel. Dar noi nu mai suntem atat de naivi. Apar şi oameni. Dar, toţi sunt preocupaţi şi, e clar, au niste destinaţii precise. Nouă nu ne rămâne decât să fim recunoscuţi de cineva din comandoul care ne-a adus aici. Hainele noastre nu sunt aşa obişnuite cu gerurile de aici, aşa că se dau bătute şi lasă tot frigul să ne ajungă la oase. Găsim cantina care seamănă izbitor cu cea de unde am facut armata. Lui Claudiu nu-i pasă – el a păcălit armata şi-i e foame. La uşă, după lungi parlamentări cu o gospodină autoritară care este surprinsă să descopere că există bipezi care nu-i cunosc limba, aflăm că, de mâncat, vom mânca, dar abia la prânz, la ora 14 pe un ceas Pobeda . Vertij. “Festivalnaia?” Suntem îndrumaţi spre “club”.

Clubul arată ca un cinematograf ce străjuieşte capatul aleilor. Aici ni se dau ecusoane şi pătrundem într-o sală de şah în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Mai puţin noi. Din nou limba este un handicap. Dar, unul dintre organizatori, milos, ne spune ceva din care noi să înţelegem că chinurile noastre se vor termina in curând, când va sosi delegaţia republicii Moldova, buni cunoscatori ai ambelor limbi. Predăm casetele de concurs la bibliotecă şi suntem îndrumaţi în sala de spectacol. Atmosfera de complezenţă chinuită.

Svetlana şi Tatiana, îmbrăcate “de fripturi” şi coafate corespunzător deschid mascarada de festival(după cum se va dovedi), ţinând discursuri înflăcărate la tribună. Se pronunţă nume şi se aplaudă. Cel mai tare se aplaudă când este prezentată delegata guvernului – cea cu coniacul. S-o fi spus şi ceva despre noi, dar nu am înţeles. Însă, cum nimeni nu ne-a căutat din ochi, cred că am fost omişi.

În pauză ne este prezentat dl. Mămăligă, redactor-şef la emisiunea agrară de la televiziunea Moldovenească. El ne întreabă ce ţigări avem, explică dezamăgit în trei vorbe că are toate motivele să fie suparat pe noi şi pleacă cu un prieten dintr-o ţară baltică. Suntem capii.

Din nou festivitate.

Când simţim din forfotă şi discursuri că panarama se termină, coborâm cu toata lumea în foaier. Aici au fost întinse mese cu gustări. Credeam noi…Platouri cu slănină, brânză, murături. Tipsii cu mere şi, atenţie, banane tăiate în trei. Vodcă şi bere. Se dă năvală. Noi suntem veterani în ale răbdatului, aşa că nu ne stricăm bunătate de foame: doar mai este numai jumatate de oră până la 14.00! Există şi o ladă din placaj plină cu biscuiţi! Noi ne luăm câte o bere. Şi o abandonăm după prima înghiţitură. Apa din Dunăre e mai bună! Ne apucăm de vodcă.

Tot căinându-ne noi, aşa, româneşte, unul altuia, suntem identificaţi de Frusina. Frusina ştie româneşte. Ea s-a nascut in 1944 in raionul Bălţi şi, douăzeci de ani mai târziu l-a cunoscut, la Odesa, în colonie, pe Vasea, tractorist aici, la colhoz. S-au iubit şi s-au luat împotriva familiei Frosei:”A fost damşă mare…Dar, nu gustati ninicuţa?’…”Nu, mulţumim. Aşteptăm masa de prânz”. Frusina ne priveşte suspect:”Păi, aista-i prânzu’”… Pâinea se terminase deja, aşa că am mâncat sandvişiuri de biscuiţi cu slănină şi, dacă am fi avut şi puţin timp, am fi şi plâns…Ca să ne punem bine cu Frusina, Claudiu îi strecoară în buzunarul halatului două hârtii de 10 grivne. Frusina rămâne paf. Mai încolo aveam să aflăm că ăsta era tot salariul ei pe o lună! Frusina nu ne va uita niciodată!

După…masă, lumea iese la o promenadă pe aleile staţiunii pe care soarele vitreg începe să o dezgheţe. Un parc în mijlocul pădurii…Delimitarea este făcută de statui din beton ale sălbăticiunilor pe care le bănuim a vieţui pe aici. Căprioare, urşi, mistreţi. Îl reîntalnim pe Vladimir Ilici Lenin, cu aceeaşi privire hotărâtă. Un buchet de flori proaspete tocmai a fost lăsat ofrandă pe soclu. Am face fotografii, dar nu putem din cauza gândurilor frumoase la adresa NEPRIETENOSULUI din aeroport care ne-a subtilizat filmele ca să-şi facă poze el, cu familia lui cu tot, fumatorii dracului de Luky Stryke!

Despre închegarea de posibile prietenii, ne-am edificat: delegaţii de aici fac parte dintr-o congregaţie transfrontanieră, congragaţie care, într-un moment de derută, ne-a invitat şi pe noi. Drept urmare, nu prea avem cu cine să vorbim. Ne este foame. FOAME.

Plimbarea noastră flămândă este atent urmarită de trei cetaţeni care, ba se urcă în volga gri din dotare, ba se dau jos. Nu fac nici un secret din faptul că sunt înarmaţi. Este evident că nu sunt rakeţi şi că au o misiune. Le cerem foc şi ei ne dau.

Din alei se desprinde una mai mare ce se scurge catre o poartă nepăzită, dincolo de care, printre copaci se întrezăresc nişte case. O aşezare.