CAPITOLUL 3

Satul ucrainian. Trei peşti. Un fel de masă. Verii diplomaţi ai NEPRIETENOSULUI. Cum se bea vodca. Prima oară când destinul ţine cu noi. Prietenii din Moldova ne arată unde am greşit. Masa de seară şi substanţele constituente. Îl cunoastem pe “Cap de tanc”.Ne răzbunăm pe toţi în “Ukrainian style”.

Satul apărut dintre mesteceni arată ca oricare sat de lipoveni de prin delta. Aceleaşi case din lemn cu pridvor traforat, vopsite in alb sau bleu, aceleaşi curţi sărăcăcioase prin care ciugulesc si zgârmă găini, raţe şi curcani în aşteptarea primăverii. Ivanii sunt încotoşmănaţi în pufoaice şi te privesc ceţos de sub căciulile cu urechi care atârnă care-n cotro. Uliţa desfundată ne scoate în “centru”. Deducem asta după steagul galben-bleu care atârnă în faţa unei clădiri pe care o bănuim a fi primărie. Vedem de departe un birt din tablă deasupra căruia se răspândeşte dintr-un horn ca un coş de vapor un fum albastru care miroase a rânced, semn ca se şi găteşte acolo. Nu pierdem nici o clipă.

Înăuntru, fumul şi mai gros ne dezvăluie un galantar frigorific în care sunt aşezate trei tăvi al căror conţinut se etala în urmatoarea ordine: o bucată diformă de carne maro; trei scrumbii şi o ladă cu biscuiţi. O femeie face naveta între cântarul de pe galantar şi un ghişeu din care provine fumul amintit.

Dincolo de acest spaţiu comercial unde se mai vând bricege, aţă, chibrituri şi ţigări, aparate de radio cu tranzistori, şireturi şi ceasuri, sunt înşirate zece mese din tablă al căror aspect a fost, odată, ameliorat cu muşamale înflorate. Acum, au rămas numai muşamalele. Florile au fost şterse de cârpa umedă cu care gospodina robustă şterge permanent ceva. Totul este acoperit de dârele cârpei. La una din mese doi lipoveni de-ai locului, ce să facă şi ei?, beau.

Suntem priviţi ca şi cum am fi descins dintr-un ozn. Cum nici un ghid turistic nu te învaţă cum să procedezi în astfel de situaţii, ne comportăm astfel: megem la ghişeu şi începem să dăm din mâini arătându-i bucătarului cu ochelari legaţi cu elastic că vrem să mâncăm. Food. Mangiare. Papa. Omul, în ciuda celor 60 de ani, n-a mai văzut marţieni flămânzi şi nu înţelege. Unul din cei doi de la masă a fost docher in port la Odessa şi ştie cum arată marţienii, aşa că îşi oferă serviciile de translator. Dar, din nefericire, nu ştie nimic de marţienii flămânzi, deci ne invită la ei la masă să bem cu ei. Soarta nu trebuie provocată, aşa că vrem să fim prietenoşi. Ivan şi Alexei. Facem cunoştintă.”Rumanski?” Da. Brusc, descoperim că România are aici, în satul ăsta gloduros un adevărat fan-club şi un noroc chior ni i-a scos in cale pe membrii săi cei mai de vază. Membrii acestui fan-club au un obicei îşi înfig simbolic degetul în partea laterală a gâtului într-un gest care aduce cu ceva cam cum se face pe la noi semnul de a-i lua cuiva gâtul. Să bem, adică, în traducere. Cei doi se consultă între ei şi Alexei face serviciile iar pe masă apar patru pahare “de muştar” cu, aţi ghicit, vodcă. Ciocnim şi bem. Cei doi dau pe gât conţinutul dintr-o răsuflare. Noi luăm, ca pe la noi, câte un gât. Ivan şi Alexei, după răsuflarea adâncă pe care o cere un astfel de şoc, râd de noi fiindcă nu ştim să bem. Şi iar îşi înfig degetele în gâtlejuri…

În timp, aveam să aflăm că acest mod de a bea este generalizat aici şi, poate, este unul din motivele care au limitat expansiunea slavă. O armată alcătuită din astfel de militari, poate face minuni, dar…cu rază scurtă.

Împrejurarea obliga să dăm şi noi de băut. Din banii noştrii vodca e mult mai bună, deci se bea şi mai repede. Încă un rând. Suntem deja prieteni la cataramă. La urmatorul pahar înghiţit în acest mod, cei doi încep să piardă din avânt. Cum noi ne-am încăpăţânat să bem “in romanian style” suntem mult mai bine.

Se cântă şi fumăm mahoarcă. Următorul rând face ravagii în tabăra ucrainiană iar cântecul din care se desluşeste doar “krasna Ukraina”, devine o bălmăjeală bolborosită. Nici noi nu mai suntem… aşa cum am intrat. Cumpărăm un briceag şi bucata diformă de carne din galantar iar Claudiu scoate un şomoiog de bani să plătească. Se aşterne liniştea. Cred că toţi banii din aşezare nu se ridica la jumătatea valorii teancului scos de Claudiu. Plătim repede, de zece ori cât face şi îl trag repede afară. Cei doi prieteni, nu ne mai sunt prieteni şi ne urmăresc de la distantă. Daca foştii noştrii prieteni nu ar fi băut votca “in Ukrainian style”, sunt convins că oasele noastre ar fi fost albite repede de lighioanele – nu din ciment –ale pădurii, iar banii nostrii ar fi fost transformaţi în votcă.

Abia mai tarziu aveam să aflăm că, la ora aia, în Ucraina, 20 de dolari era un salariu mare. Claudiu dăduse la iveală contravaloarea a aproape 100…

Ameţiţi, găsim camera şi improvizăm o masă pe o hârtie, sfâşiem cu briceagul bucata de carne provenită dintr-o vacă nefericită, pascută pe aici, lângă mesteceni şi molfăim gemând. Mâncam!

Dacă am fi fost lăsaţi să terminăm prânzul neolitic, ne-am fi trântit puţin să savurăm prima senzaţie de stomac plin traită în Ucraina. Dar nu am fost lasaţi: dl.Mămăligă bate la uşa noastră şi ne invită, în virtutea unei istorii comune a străbunilor noştrii, să bem “un păhăruţ di hinişor” cu colegii săi. Iată-ne aşadar cu franjuri de carne printre dinţi în camera delegaţiei moldoveneşti.

Dl. Mămăligă se descalţă în faţa uşii cerându-ne din priviri să-i urmăm exemplul. Nu înţelegem. Facem cunoştintă cu dl.Placintă şi cu Feodor, şoferul delegaţiei, posesorii celorlalte două perechi de pantofi din faţa uşii. Feodor provine dintr-o legatură pasageră dintre o moldoveancă şi un ofiţer rus, legatură încetată imediat “după”. Copilul a fost abandonat şi crescut în orfelinatul din Tighina. Deci, nu are de unde să ştie româneşte şi, după cum ne priveşte, nici nu prea-l interesează.

“Cu avionul aţi venit?” Mămăligă şi Plăcintă sunt miraţi şi nu înţeleg de ce am venit cu avionul, prin Varşovia, când Viniţa se află la doar 60 de kilometri de graniţa cu România. Le explicăm că, din nefericire(sau, din fericire!), nu există decât o singură legatură aeriană săptămânală între Kiev şi Bucureşti, iar despre călătoria cu maşina sau trenul, am fost sfătuiţi să le evităm din cauza rakeţilor. “Da, da, da. Eu înţeleg” Se pronunţă “da” cu accent, evident, slavon.

Aflăm că festivalul este itinerant şi, cu excepţia noastră, toţi participanţii se cunosc de mult fiind aproape ca o mare familie ce se reuneşte anual. Şi, cum nu este prima ediţie în Ucraina, cunoscătorii au venit pregatiţi.”Uite: noi am hinit cu di tăte”. Ne sunt arătate borcane mari cu carne în untură, murături, pungi cu găini copilărite prin ogăzi moldoveneşti ce trebuiesc mâncate repede să nu se strice. Chiar şi sticle de Coca-Cola pline cu vin rubiniu. Înghiţim în sec şi ne vine sa plângem.

Suntem lăsaţi a înţelege că bunătăţile pe care le avem în faţa ochilor sunt numai o părticică din comoara culinară pe care Feodor o are încuiată în portbagajul maşinii. Gazdele se ţin de cuvânt şi ne tratează cu un pahar de vin. Adevărul este că ei ne poftiseră la “un pahar”. Numai că noi înţeleseserăm…”româneşte”. Aşa că, după golire, discutând, aşteptam…continuarea. Aveam să pricepem mai târziu că, în alte regiuni ale lumii,”un pahar” înseamnă…DOAR un pahar. Aşa că, gazdele noastre, se făceau că plouă în timp ce ne întrebau cum mai e pe la noi. Surprinşi, descoperim că unde ne aşteptam să găsim oameni bucuroşi că intâlnesc pe cineva din patria-mamă, există de fapt nişte indivizi care cred că numai un accident nefericit al istoriei a putut face ca noi să nu fim alături de ei. Adică, de Marele Frate de la răsărit şi să vorbim cu toţii limba lui Dostoievski.

Apare un tânar bine îmbrăcat care ne este prezentat “Saşa”. Saşa este fiul unui fost viceministru, sau cam aşa ceva. El lucrează la un post de radio local din Viniţa şi gazdele noastre ne explică de ce e bine să avem pile în presa ucrainiană: dacă apare ceva în presa de acolo, acasă va fi un argument în plus pentru ca participarea la festival să fie zugravită drept o mare izbandă.

Saşa ştie şi puţină engleză şi e plămădit din altă stofă decât gazdele noastre. Pare un tânar educat şi mai puţin tradiţionalist decât restul adunării. Are o frunte cât o stepă ucrainiană şi un cap…mare. Îi povestim de păţania noastră cu înfometarea. În timp ce noi sporovăim cu Saşa, restul gazdelor discută în slavonă de parcă ar fi fost uşuraţi de povara unei conversaţii din complezenţă într-o limbă neagreată. Saşa ne compătimeşte sincer şi ne spune că, în curând, chinurile noastre se vor sfârşi, deoarece, peste puţin timp vine masa de seară. Claudiu ia iniţiativa să bem o palincă de-a noastră înainte de masă. Aduce o sticlă din cameră. Brusc, vorbăria slavonă încetează şi toată lumea simpatizează din nou limba română. Se pune sticla la bătaie şi sesizăm diferenţa dintre “un pahar” şi o sticlă. Publicul rămâne plăcut surprins de calitaţile palincii produse în Maramureşul românesc, Maramureş care începe la numai 60 de kilometrii mai la sud, peste o graniţă pe care istoria a tot împins-o încolo. Închinam fiecare pahar iar amfitrionii noştrii se laudă cu modul lor “bărbătesc” de a bea. Şi dau pe gât pahar după pahar. Cand vine ora mesei, ne ridicăm să ieşim iar dl. Mămăligă ia sticla de pe masă şi ne spune secretos:”Mai ie şi pentru mâini. O punem aşi şi ne întalnim şi mâini la noi, înainte di prânz”. Ce să-i răspunzi unui urmaş al Romei antice cu astfel de idei? Mai ales când eşti mai mult decât…flămând.

În sfârşit, cantina este folosită conform scopului destinat. Se mănâncă. Ce se mănâncă? Frusina este foarte amabilă:”Şiorbiţă di curcă şî caşă di hrişcă”. Saşa stă cu noi la masă. Toata lumea mănâncă într-o atmosferă de vinovăţie generală. Nu ştim de ce, dar parcă toţi fusesem părtaşi la o mare ilegalitate si trăiam cu sentimentul că nu meritam masa asta. Întrebăm de condimente sau ardei iute şi suntem priviţi cu uimire. Saşa ne spune că, pe la ei, nu prea sunt consumate condimente. Claudiu protestează explicând că Americile au fost descoperite în căutarea mirodeniilor. Sare – “niet”. Tot aşa, piper, ketchup, oţet sau ardei iute. De la cealaltă masă, dl. Plăcintă liorpăie ciorba şi ne priveşte critic.”Nu-i frumos ce faceti” par că spun privirile sale. Pentru această masă el a îmbrăcat costumul “bun”. Felul doi: Caşă de hrişcă. De mult voiam să aflu ce este mâncarea asta de o tot pomenesc Ilf si Petrov în cărţile lor cu aventurile Marelui Maestru al Combinaţiilor, Ostap Bender. E vorba despre un fel de pastă pe care, la prima vedere, o crezi un orez cu lapte. Apoi, dezămagit, realizezi că este nu ştiu ce cereală fiartă fără nici un alt ingredient, până o gaseşte dracu’ şi trântită, aşa cum e, cu polonicul în farfurie. Poftă bună, dacă vreţi! Noi nu avem încotro şi o înghiţim suspendând orice încercare de a da de urma vreunui gust. Mă întreb înspăimântat ce or mânca deţinuţii din Ucraina, dacă, la ceva intitulat “Festival” se serveşte o asemenea grozăvie. Claudiu înghite substanţa cu priviri de câine hăituit. Straniu, dar singurul sentiment de solidaritate cu noi transpare dinspre ucrainianul Saşa. “Dacă doriţi desert, ne şopteşte Frusina, în trecere pe langă noi, acolo” şi ne indică o masă izolată pe care stă un borcan de 10 litri cu nectar de dovleac şi o ladă cu biscuiţi. Chiar dacă sună (şi arată groaznic), şi acest desert este lichidat imediat de restul delegaţilor. Nouă ne vine să vărsăm, dar nu ne permitem luxul.

Ne facem siesta plimbându-ne pe aleile îngheţate împreună cu Saşa. Urmăritorii noştrii lasă Volga gri singură şi se duc şi ei la masă, după ce masa oficială se încheiase. După caţiva paşi, începem să simţim din nou frigul şi Claudiu, în cel mai pur stil românesc, îi propune lui Saşa să vină la noi “să bem”. Dacă-i bal, bal să fie pare că spune hotărârea sa dârză. Prea multe lucruri, nu-mi mai aduc aminte din seara aia. Decât, poate, că Saşa s-a încăpăţânat să bea în stil local(duşca), alaturi de, nimeni nu ştie cum şi când au apărut, Plăcintă, Mămăligă şi Feodor. Aproape trei litri de palincă maramureşeană s-au băut în numele înfrăţirii între popoare. Ostilităţile s-au sfârşit undeva, pe la două noaptea, în muzica uşoară slavă din difuzorul camerei noastre…

Zorii celei de-a doua zi, nu i-a mai prins nimeni, deoarece se duseseră de mult când, cu gemete şi văicăreli, organismele combatanţilor au prins viaţă. În foaierul sălii de festival, îl reîntâlnim pe Saşa care e demn de toată mila. Eu îl dojenesc reproşându-i că nu m-a ascultat cand i-am spus că e periculos sa bei pălinca “in Ukrainian Style”. El dă vinovat din cap:”Ţ, ţ, ţ” Este clipa când Claudiu i-a spus că are o căpăţână cât o turelă de tanc, şi aşa i-a rămas porecla.