Istoria monedei (episodul unu)

 La început a fost maimuţa

După milioane de ani de maimuţăreală prin savane, într-o bună dimineaţă, maimuţa(femelă) şi-a văzut chipul oglindit în apă şi a constatat că îi trebuie farduri. Antropologii consideră că acesta este momentul din care femeia nu a mai fost maimuţă şi nici soţul ei maimuţoi. Ca şi astăzi, accesoriile maimuţelor, pardon!, femeilor, costau. Fostul cimpanzeu, pentru a beneficia de nurii femeii sale, trebuia să creeze plusvaloare. El a început să străbată distanţe din ce în ce mai mari pentru a achiziţiona pietre strălucitoare pe care le plătea cu nuci de cocos sau banane. Aşa a apărut comerţul. Într-o istorie mult mai recentă, două continente au putut fi cumpărate cu oglinjoare şi biluţe colorate. Dar, să revenim.

Trocul a început să se dovedească ineficient mai ales cînd era vorba despre lucruri alterabile şi distanţe mari. Într-o altă clipă astrală a omenirii, un soţ chinuit de toanele consoartei şi de drumurile cu braţele pline de nuci de cocos la Mall-ul din Epoca de Bronz, a inventat moneda. Venise vremea monedei, deoarece prostituţia şi politica apăruseră şi ele. Imaginaţi-vă ce greu îi venea unui bărbat să meargă cu mielul în căruţă pe centură sau să dea şpagă la primărie un bou în plic. O legendă grecească spune că legislatorul Solon ar fi bătut monede cât roata carului, ca să descurajeze acumulările monetare, probabil şi şpaga care ar fi devenit evidentă astfel. Vorbind acum despre Leul Greu, îi sugerăm d-lui Isărescu să-şi trimită la specializare câţiva funcţionari în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific, unde sunt folosiţi şi astăzi bani din piatră, găuriţi la mijloc, pentru a putea fi căraţi pe prăjini. Astfel de monede, cu valoare maximă acolo, au 3,5 metri diametru şi cîntăresc până la cinci tone. Asta da monedă grea! Evaluată astfel, astăzi, averea celor din top 300 de la noi, ar dezechilibra planeta...

Trecând de legende, se pare că fenicienii au folosit pentru prima oară moneda, aşa cum o definim noi astăzi. Dar, până să ajungă fenicienii peste tot, în alte părţi, moneda a căpătat tot felul de întrupări. S-au mai folosit: colţi de câine (în insula Salomon din Pacific); pe Coasta de Fildeş, brăţări; în Zimbawe ,clopoţei de bronz. Prin alte zări, scoicile rare. În câteva ţări orientale banii se turnau sub formă de pomi cu frunze perforate - posesorul rupând câte frunze avea nevoie. În China antică, moneda luase forma prietenoasă a cuţitului, fapt care-i făceau pe cei înjunghiaţi, un pic fericiţi. Doar aveau un cuţit în spate.

Dar aventura banilor noştrii abia începe...

Istoria monedei – partea a doua

Adevăratul sex al monedei

Printre primele menţiuni despre monedă, în accepţiunea actuală, se remarcă Nummus-ul. La început era un bănuţ roman, din bronz, care atârna numai un gram. Lucrurile astea se întâmplau într-o societate numai aparent patriarhală. Aparent, deoarece, brusc, pe la începutul secolului IV îen, i se schimbă ... sexul! Bănuţul devine monedă( monetă pentru preţioşi, dar tot feminin) şi, după cum se susţine, provine de la un epitet al al zeiţei romane Junona, sora şi soţia lui Jupiter - Juno Moneta. Este posibil ca în templul acestei zeiţe să fi fiinţat primul atelier de produs bănuţii. “Moneta” era şi un îndemn la procreere care se adresa numai femeilor.

La greci, istoria începuse ceva mai devreme(prin secolul VII îen), cu discuri metalice confecţionate din electrum, un aliaj din aur cu argint bătute în colonia Lidia din Asia Mică. Acesta era un lingou pe care se aplica un sigiliu, o marcă rudimentară, căpătând astfel, caracter oficial. Din secolul VI î.Hr. moneda devine monopol al suveranului. În 512 î.Hr. regele Persiei emite darici din aur şi sigilii de argint cu efigia sa, metodă folosită de toţi cei care i-au urmat la tron. În general, grecii antici atribuiau banilor denumirile unităţilor de măsură a greutăţii corespunzătoare. Astfel – halcousul era din aramă şi echivala cu 1/3 din obol; obolul - 1/6 din drahmă; drahma, din argint echivala cu 6 oboli; staterul era din aur şi echivala cu 4 drahme; talantul care echivala cu 60 mine, respectiv 600 drahme. Obolul avea 0,728 gr. iar drahma 4,36 gr.

Mina şi talantul erau monede intermediare, folosite doar la calcul, corespondenţa lor valorică realizându-se în funcţie de greutatea metalului din compoziţie.

Darici, Nummuşi, Halcous, Oboli, Stateri, Darici, electrum, aur, argint, bronz... este lesne de observat că, la începuturi, tot ceea ce ţinea de bani era reprezentat de substantive exclusiv masculine. Despre “banii noştrii” din acele timpuri, istoricii susţin că apar abia târziu, prin 280 î.Hr. Dar, noi avansăm o ipoteză care ar putea să surprindă. După cum se ştie, în 1961, la Tărtăria(Alba), arheologul Nicolae Vlasa descoperă într-un mormânt ritual câteva tăbliţe din lut ars. Suprafaţa lor este incizată cu nişte ideograme ce seamănă foarte mult cu cele sumeriene. La momentul respectiv s-a considerat că acestea datează cam de prin 3500 î.Hr. şi ar fi corespuns momentului în care răspândirea ideogramelor sumeriene ar fi permis ajungerea acestui obicei şi pe teritoriile noastre. Când însă a putut fi datată exact vechimea sitului, vechimea tăbliţelor a trebuit împinsă înapoi, în trecut, cu încă vreo 3000 de ani. Bătălia argumentelor între adepţii metodelor ştiinţifice care şi astăzi se opun şi cei entuziaşti a început, continuă şi astăzi, dar numai în jurul metodelor folosite la datare şi în jurul inciziilor de pe tăbliţe, dacă avem de-a face cu o scriere, cu o prescriere, sau doar cu nişte desene. Nimeni, în ciuda faptului că tăbliţele sunt aproape toate rotunde şi au dimensiuni de monede nu a încercat să cerceteze ipoteza că tăbliţele în cauză ar fi putut fi folosite ca bani. Paul Lazăr Tonciulescu, un entuziast, susţine că a reuşit chiar să descifreze un mesaj: ”Cele patru preotese au ars pe unul”. Chiar dacă nu ştim cum se chemau acum 7000 de ani tăbliţele din lut ars în limba băştinaşilor de pe aici, dacă traducerea e conformă, ne putem da lesne seama care dintre sexe făcea legea pe la noi...

 

Istoria banilor noştri, ep. III

Banii dacilor, între peţit, beţie şi contrafacere

de Cătălin Grădinaru şi Răzvan Ştefan

     În Tracia, apoi în Dacia, familia era celula de bază a antichităţii noastre. În lipsa autoturismului Dacia ca zestre, dacii trebuiau să dea altceva ca dar de nuntă. Prin secolul al IV-lea înainte de Hristos, nişte bani circulă deja pe la noi: tetradrahme, drahme din argint şi subdiviziuni de bronz ale acestora, precum si stateri de aur însă, chiar dacă erau bătute în atelierele din Histria, Callatis, Tomis şi Dionisopolis, respectivele monede nu corespund aspiraţiilor de intrare în UE-ul vremii, Imperiul Roman. şi, la o adică, în atâtea monede, se încurcă lăutarii la strigarea darului de nuntă pe care Ministerul Finanţelor de la Sarmisegetuza vrea să-l impoziteze. Lucrurile se încurcă şi mai mult cu apariţia monedelor macedonene ale lui Filip al II-lea, iar, după cucerirea Macedoniei de către romani, dinarii republicani. Prin 280 î.Hr. apar monede dacice din argint, ale căror desene le imită pe cele de pe banii macedoneni sau romani şi circulă în paralel cu cele greceşti sau romane, având ca prototip tetradrahmele lui Filip al II-lea( efigia lui Zeus pe avers şi un călăreţ pe revers). Cu atâţia bani, zăpăceala de la nunţi devine cruntă, fapt ce-l face pe Burebista să ia o măsură, cam… mahmură. În loc să se apuce să bată o singură monedă, el ordonă scoaterea viilor din pământ. Prima prohibiţie intră astfel în istoria lumii. Probabil şi din cauza asta, în 44 î.Hr., conspiratorii îl scot şi ei pe Burebista dintre vii şi-l trimit la Zamolxe, mort. Unul dintre conspiratori este dacul Cotiso. Suetoniu, în “Viaţa celor 12 cezari” pomeneşte de faptul că împăratul Augustus e învinuit că plănuieşte să facă o alianţă de sânge cu regele geţilor, Cotiso. Mulţi istorici spun că tatăl banului dacic, Koson ar fi acelaşi cu Cotiso. Kosonii sunt imitaţi după denarii Cetăţii Eterne, bătuţi între 43-42`.Hr, de către Quintus Caius Brutus. Doar că, pe teritoriul fostei Dacii, peste două mii de ani, vor fi găsite două feluri de Kosoni. Unii imită aproximativ denarul roman şi are inscripţia ”KOSON” şi alţii care au fost copiaţi fără ca cei care i-au copiat să fi pătruns vreodată tainele scrisului. Ei credeau că literele sunt desene şi le-au copiat cu simţ artistic, denaturând cu totul sensul lor. Oricum, hibrida monedă, este ca şi cum astăzi, am avea în circulaţie dolari cu semnătura lui Mugur Isărescu. Nu ştim dacă pe atunci exista noţiunea de falsificator şi nici dacă manufactura a zdruncinat bursa rasDAC. Cert e că, nunta nu a mai avut loc, lăutarii s-au supărat şi au plecat (având să se reîntoacă odată cu tătarii, pe la 1210), au venit şi vreo două războaie, iar despre Kosoni nu s-a mai ştiut nimic mult timp. Reapar în 1803, făcând un subtil arc peste timp între noi şi înaintaşi noştrii daci, care au lăsat umanităţii ideea de prohibiţie, iar nouă, impozitul pe darul de nuntă, câţiva cromozomi şi nişte bănuţi contrafăcuţi.