CAPITOLUL 5

Mârlănia delegaţiei Republicii Moldova.Un conac cu cneji neprietenoşi. Cum devenim noi neprietenoşi. Ceremonia de premiere. Discursul veninos si nediplomatic a lui Claudiu. La revedere Ucraina, să nu te mai vedem! Un aeroport prietenos şi o stewardesă pe care o iubim. Bine aţi venit acasă! Un şofer român.

A doua zi, din nou printre căprioarele din ciment. La soclul statuii lui Lenin Vladimir Ilici florile au fost schimbate. Masa de dimineaţă:caşă de hrişcă şi nectar de dovleac. Suntem căutaţi în pauză de dl.Plăcintă care are ceva important de discutat cu noi. Noi credem că, de fapt, el bănuieşte că mai avem palincă. Îi dăm să bea din nou înainte de masa de prânz, în numele prieteniei între popoare. Dl.Plăcintă ne spune că nimeni nu va înţelege nimic din reportajele noastre titrate numai în limba engleză, dacă nu face el oficiile de traducător. Dl. Mămăligă îl susţine. Naivi, noi ne bucurăm şi-i mulţumim.

Dupămiaza se face vizionarea într-o sală de proiecţie. Cum era evident că palinca noastră tocmai se terminase, dl.Plăcintă ne traduce reportajele şi devine evident că aruncă totul în derizoriu. La reportajul în care se arăta cum se furase, efectiv, o şcoală sătească cu totul, până la temelie, reportaj care acasă făcea lumea să râdă în hohote, nimeni: ucrainieni, ruşi, baltici şi ce or mai fi fost ei, dar nimeni nu a schiţat vreun un zâmbet. Era clar că eram lucraţi la traducere. Prietenia dintre popoare devine ură. Le vedem şi noi pe ale lor: poveşti lungi, cu pretenţii de film. Fermieri care au dat şpagă să apară la televizor dezvăluie chei ale succesului în afaceri. Penibil. Autorii acestei şuşe se aplaudă şi se gratulează şi mai penibil între ei. Până la deliberare suntem invitaţi să vizităm un conac al unei familii de burjui pe care revoluţia bolşevică îi prinsese moşieri pe aici. Conacul este acum transformat în bază de tratament a staţiunii. Pe tavan sunt zugrăviţi de un pictor recent, sponsorizat de guvernul unei ţări ce-şi inventează acum o istorie, cneji cu priviri care mai de care mai încruntate şi mai fioroase. O ghidă ni-i explică şi în engleză. Claudiu rupe tăcerea solemnă şi constată cu voce tare :”But they are not very friendly!” Devine clar ca nimeni nu ne iubeşte pe aici…

Ne retragem în bârlogul nostru întrebându-ne câte cartuşe au la ei băieţii cu Volga gri ce ne urmăresc. Seara, ceremonia de premiere se desfăşoară în cantina împodobită ca pentru nuntă. Madam aia, delegata de la guvern, ţine un discurs. Este urmată de patronul fabricii de votcă. El a sponsorizat şi premiile: aparate video japoneze, friteuze şi combine audio. Sunt înmânate ceremonios în mijlocul aplauzelor furtunoase. Eu cu Claudiu nu schiţăm nici un gest. Încrâncenarea noastră este cu atât mai mare cu cât nu înţelegem nimic, nimeni făcând vreun efort ca să ne traducă ceva şi nouă. Între timp, din nou se bea. Lucrurile poate ar fi rămas aşa. Dacă, la final, după ce devenise evident că nici măcar din complezenţă nu vom fi menţionaţi, dl.Plăcintă vine şi întreabă un Claudiu deja beat de ce este supărat. Claudiu răspunde ceva foarte răspicat despre d-na Plăcintă, mama d-lui Plăcintă, ceva urât. Dl.Plăcintă se retrage strategic. Vine dl.Mămăligă. I se spune ceva asemănător, dar despre d-na Mămăligă acum. Se naşte rumoare, care se aude evident acum, când şi orchestra, şi ansamblul de dansuri populare luaseră pauză. Patronul fabricii de vodcă vrea sa păstreze cu orice preţ aparenţele şi vorbeşte ceva cu Cap de Tanc. Cap de Tanc vine la masa noastră şi ne înmânează un buzdugan din lemn şi o diplomă in slavonă. “Ca un simbol al prieteniei noastre”. Războiul devine total când Claudiu îi aplică acelaşi tratament, pomenind despre d-na Cap de Tanc, mama lui Cap de Tanc. În liniştea belicoasă aşternută, Claudiu îi mai spune lui Cap de Tanc să-i transmită aceleaşi gânduri şi patronului pe care îl consideră şeful mafiei rakeţilor din Ucraina:” Mafia, boss, buisness, Kalaşnikov, Heroin”. Aparenţele s-au dus dracului şi, pentru a fi ignoraţi, orchestra primeşte ordin sa cânte. Aşa s-a încheiat seara şi festivalul de televiziune AGROSVIT 2000, la zece ani după ceea ce generic se cheamă “căderea comunismului”.

A doua zi, mahmuri, plecam cu autocarul spre Kiev. Dl.Mămăligă şi cu dl.Plăcintă plecaseră cu Lada lor cu portbagajul plin de borcane goale, aşa că nu mai avea cine să ne îndrume cum trebuie să ne comportăm diplomatic. Suntem trataţi cu dispreţ de ceilalţi delegaţi care se consultă între ei în ceea ce priveşte instrucţiunile de utilizare în engleză ale combinelor audio şi friteuzelor primite ca premii. Este ger afara, iar mestecenii trec repede pe langă noi, ca şi cum ar vrea să scape cat mai curând de noi. Sentimentul este reciproc. Aeroportul din Kiev este construit în aşa fel încât să fie prietenos doar la plecare. Nu ştiu de ce, când vrei să părăseşti Ucraina, engleza este foarte folositoare, deoarece inscripţiile şi indicatoarele sunt scrise în această limbă non-grată în restul ţării. Şi nu la sosire, aşa cum ar fi normal… Dar avionul polonez, ca şi noi, nu vrea să mai stea pe aici, şi trebuie să ne grăbim şi suntem bucuroşi că nu mai avem de-aface cu NEPRIETENOSUL pe care îl zărim printre geamuri îmbâcsite furând ceva din bagajul altui fraier tocmai sosit în acest teritoriu ostil.

În avion, o atmosfera prietenoasă cu care ne dezvăţasem. Îl vedem iar pe Ivan, cel cu cascheta cât ozeneul şi, brusc, simţim un sentiment cald când ne gândim la ţărişoara noastră, România. Avionul se ridică şi răsuflăm uşuraţi. Stewardesa – o păpuşă poloneză de o frumuseţe ireală ne serveşte gustarea de avion. Ne delectăm papilele gustative cu savori uitate: brocoli, ketchup, piper. Mmmm… Pe hublou, stepa îngheţată este întreruptă de păduri cu mesteceni care se leagănă sub crivaţul sfârşitului de februarie. Parcă ne spun la revedere! Tot nu înţelegem de ce nu există curse directe Bucureşti-Kiev, dar, după toată aventura asta, ne zicem că, poate e mai bine aşa…

La Varşovia este soare şi peste 10 grade cu plus! Ne aducem aminte că mâine este 1 martie şi nu avem decât jumatate de oră până la sosirea avionului Tarom care ne va duce la Bucureşti. Ne scormonim de bani şi năvălim în raionul duty-free-urilor deoarece, acasă, pe amindoi ne aşteaptă fetele pe care le bănuim prea puţin dispuse ca de 1 Martie să asculte povestea demnă de milă, a doi români azvârliţi într-un teritoriu atât de îngheţat şi ostil, supuşi la un adevărat test de supravieţuire. Ne păstrăm doar hârtiile de valoare mare şi cumpărăm cadouri de-a valma. Ne simţim nemaipomenit când ne urcăm în aeronava pe care scrie Tarom, sosită de la Frankfurt şi ne gândim că se poate trăi în Europa şi prietenos. Asta, chiar dacă nici polonezii nu ar prea avea motive să-i iubeasca pe nemţi după Marele Razboi, care a făcut ca Varşovia să fie acum un oraş numai de blocuri ridicate din ruinele fumegânde ale bombardamentelor…

În avion, o stewardesa superbă la cei cam 45 de ani ai săi ne întampină cald folosind limba română. Avionul este aproape gol şi, după ce decolăm, stewardesa ne serveşte gustarea iar noi îi spunem, pe scurt, povestea noastra. Desoperim un neaşteptat sentiment de solidaritate cu noi. Suntem răsfăţaţi cu toate bunătaţile posibile: pâine cu susan, brocoli, carne de pui condimentată, bere. Apoi, zâna noastră ocrotitoare ne povesteşte că ştie prea bine cum este prin Ucraina, deoarece şi ea, când era tânără, la început, a trebuit, câţiva ani să facă numai curse de Kiev...

La Bucureşti sunt aproape 20 de grade! Eram vorbiti cu nea Fane sa vină să ne ia de la aeroport la 16.30. Şi, iată-ne cum scrutăm zarea căutându-l pe Fane. Fane, nu-i. Nu ne vine nici să-l aşteptăm pe neserios, nici să ne urcăm în autobuzele care tot pleacă în Bucureşti, în centru. “Lasă bă, trebuie s-apară!” După trei sferturi de oră, Fane tot nu apăruse. Nu avem bani româneşti la noi, iar banii pe care-i avem nu sunt decât în hârtii de o sută de dolari. Nu prea ne vine să schimbăm o sută de dolari pentru două bilete de autobuz. Vorbim cu şoferul urmatorului autobuz şi el ne înţelege. Descoperim cu plăcere valenţele europene ale unui Bucureşti pe care-l credeam până acum, cenuşiu, prăfuit, fad şi murdar. Venind din Ucraina ai alta perspectivă… Coborâm simbolic în Piaţa Unirii cu buzduganul prieteniei Româno-Ucrainiene la noi, după ce făcusem blatul pe autobuz. Plecăm spre casele noastre. Tot cu blatul.

WELCOME, BACK, IN ROMANIA!

Şi aşa a început MAREA DEZALCOLIZARE!

P.S. Întrebat a doua zi ce s-a întâmplat de nu a venit la aeroport, Fane şoferul din atribuţiunile căruia făcea parte acest transport(deci, nu pe simpatie), a răspuns în răspăr că, unii se plimbă aşaaa, hai hui, ca nababii, şi el să fie slugă?