ADEVARATA FAŢĂ A LUMII

(sau măcar a unei părţi a ei)

Ucraina

AVERTISMENT: Consumul excesiv de alcool daunează grav sănătăţii.

Ucraina. Un teritoriu dificil de definit pentru un român. Poate şi din cauza apropiatei vecinătăţi a unui popor care numai ne-a luat…

Dincolo de pasiunile istorice, dacă stai la graniţa noastră şi te uiţi lung in zare, peste, la ei, nu poate să nu te surprinda spaţiile ample, cu care europenii nu prea sunt obişnuiţi. Totul este “at largo”. Atât de “at largo” încât ţi şi-l închipui pe Ivan cum traversează strada Europa pentru a-şi cumpăra mahoarca. Apoi, traversează înapoi pentru a zăbovi cale de trei “duşca” la birtul din colţ. După care, acelaşi Ivan, în loc să se ducă beat acasă, se metamorfozează în rus sadea, şi pleacă printre mesteceni, pe trei cărări la plimbare prin lume: Murmansk – în Nordul Scandinav; Krasnoiarsk – unde şi-a’nţărcat dracu’ plozii(dacă dracu este asiatic nostalgic); sau Vladivostok dacă vodka a fost “krasnaia”. Orice român ştie că, dacă stai de vorbă cu un slav din această spiţă trebuie să ai grijă de trei - nu cărări - ci lucruri: ceas, harta ţării şi sticla de tărie păstrată pentru sărbători în cămară.

Un text aparut în Academia Caţavencu(nr.40 din octombrie 2003), mi-a renăscut senzaţiile trăite nu de mult(2000), în această ţară care nu s-a trezit încă din mahmureala marelui chef slav care a fost comunismul…

…”Ucraina, stat care n-a prea existat niciodata de facto, ne cere o jumătate din Delta Dunării, după ce ne-a confiscat Insula Şerpilor. În 1920, România a ratat şansa istorică de a împarţi Ucraina cu Polonia, la propunerea mareşalului Pilsudsky. Averescu, Take Ionescu şi Ionel Brătianu s-au opus categoric unei intervenţii militare. Polonezii obţinusera acordul tacit al Franţei, pentru a crea o zonă-tampon între Rusia bolşevică şi civilizaţie, şi această operă trebuia dusă la bun sfârşit cu contribuţia armatei române. Exact ca in fotbal, ocaziile se razbună, şi dacă România ar fi avut fler şi nu dădea cu piciorul într-o şansă astrală, poate că lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altcumva, în al Doilea Război Mondial. Ucraina a fost condusă de naţionalistul Petliura, iar dupa 1920, de Cristian Rakovski. Iată cum il evoca Leon Troţki, în jurnalul său, pe Rakovski: ”Nu este român, ci bulgar, din acea parte a Dobrogei care a fost anexată la România după tratatul de la Berlin, in 1878. A vrut istoria ca Rakovski, bulgar de origine, francez şi rus după educaţia sa politică, cetaţean român după paşaport – care a fost expulzat din România de mai multe ori pentru activitatea sa intransigentă revoluţionară – să ajungă în fruntea guvernului sovietic din Ucraina, cu care România este vecină apropiată şi are relaţii neclare. Trebuie să-ţi cunoşti vecinii, mai ales pe aceia care sunt atât de nesiguri ca România” . Parcă-ţi vine să-i dai cu ceva in cap lui Troţki, după asemenea cuvinte. A facut-o toporul unui agent NKVD în ’40, care l-a găsit refugiat în Mexic, de mâna lungă a epurărilor lui Stalin. Petliura a fugit la Paris, în 1921, iar peste cinci ani va fi asasinat de evreul rus Schwartzbard. Rakovski a fost radiat în ’44”. Etc…

Poate că toate acestea ar fi ramas doar nişte consideraţiuni subiective ale cuiva pe care istoria l-a consemnat… Dacă în februarie 2000 nu aş fi fost invitat de ministerul Agriculturii din Ucraina la un festival al emisiunilor agrare de televiziune. A fost singura ţară din lume pe care am vizitat-o şi care m-a facut vreodată să mă bucur că mă întorc in România…

FĂRĂ DRAGOSTE, ЦКRAУNA!

Capitolul 1

Ajungerea. Vremea ne anunţă ceva, dar noi nu înţelegem. Un aeroport care nu te vrea, dar nici nu te lasă. Alte aspecte nesemnificative, dar esenţiale. Kievul – un oraş din care tovaraşul Kalaşnikov a uitat să plece. Îi cunoaştem pe Anatol, Svetlana şi Tatiana. Anatol câştigă şi pierde 10$. Tainele exoticei monede Grivna.

Este mare cât un OZN si foloseşte la acoperirea unei căpaţâni blondulii, fălcoase şi tunsă scurt - cascheta. După aparenţe, cel care o poartă este un Ivan hotărât să-şi apere ţara. Îi vedem privirile severe prin hubloul avionului ce tocmai a aterizat pe aeroportul din Kiev. Ne trec fiori reci încă înainte de a ne anunţa pilotul prin intercom că afară sunt minus 15 grade. Veneam de la Varşovia unde lăsasem o vreme primavaratică cu 13 grade peste zero. Asta aşa, ca să simţim mai bine contrastul…

Poate că, undeva, printre mulţimea de inscripţii, ţi se urează “Bine aţi venit în Ucraina”, dar dacă nu ştii alfabetul chirilic, nu ai de unde sa ştii: nicăieri vreun Welcome sau în altă limbă cu care să fi cât de cât acomodat. Atunci, nu-ţi rămâne decât să faci pe oaia şi să urmezi turma. БДЖИЛПУФЦЧЩЪ ( sau cam aşa ceva, nu-mi mai aduc bine aminte). Te trezeşti într-o hală şi trăieşti o spaimă surdă că urmează să ţi se întâmple ceva foarte neplăcut. Cam cum simt porcii dimineaţa de ajun. Lume pestriţă, de parcă te afli intr-o autogară de provincie, unde vin si pleacă IRTE cu destinaţii pierdute pe o hartă plină de căcărezele muştelor. Matrioşti cu paltoane de samur şi părul legat in basma, duc boccele în care au strans toată agoniseala. Sau Petrov, încălţat cu cizme din cauciuc cară o valiză de carton crem asigurată cu cureaua bunicului. Hangarul este plin cu astfel de portrete. Te intrebi ce dracului cauţi aici, mai ales că ai venit de bună voie şi mergi cu cârdul slav spre nişte ghişee de la care bănuieşti că începe libertatea. Se formează cozi şi un cald sentiment de solidaritate te încearcă atunci când descoperi prin forfotă un italian aproape la fel de năuc precum eşti tu. Dar el are un avantaj: nu trebuie să-l cercetezi prea mult pentru ca să-ţi dai seama că este proaspăt căsătorit cu miss Ucraina pe care o are lipită de el şi care l-a adus să-şi cunoască socrii.

Se fumează. Marlboro sau mahoarcă. Ajungi la ghişeu şi fratele treaz al celui cu OZN-ul de pe pistă te intreabă ceva. “English?”- întrebi. Niet! БДЖИЛПУФЦЧЩЪ! Nimeni din familia lui nu a auzit vreodată de bunăvoinţă. Vede vulturul brâncovenesc de pe paşaportul tău iar lipsa de bunavoinţă se transformă în ură şi doar un dram de noroc te scapă de la execuţie(are un pistolet în teacă). Te îndepartezi iute, înainte ca lucrurile sa degenereze. Urmând direcţia pe care încruntătura lui ţi-a sugerat-o, descoperi un alt ghişeu tapetat cu formulare chirilice. O bucaţică de leucoplast este înscripţionată cu pixul:”EMMIGRATION”. Nu, nu vrei să emigrezi în aşa o ţară!

După încă două ore şi alte două ghişee afli că, în Ucraina, dacă n-ai ce face şi vrei să intri, nu poţi decât dacă îţi plăteşti asigurarea medicală: doi dolari. Părerea mea e ca sunt fraieri. Dacă ţi-ar cere şi două sute i-ai da fară a crâcni – oricum, te simti de parcă ai fi în faţa unui pluton de execuţie. Apoi, trebuie să te aşezi din nou la coada iniţială pentru a te reîntalni cu NEPRIETENOSUL purtător de pistol. Între timp, IRTELE zubrătoare, venite din străfundurile stepelor îngheţate, au adus alte Matrioşti şi Evgheni. Boccele, undiţe şi un miros de mahmureală pluteşte peste mulţimea perpelită. Italianul este tot in faţa ta, de unde îţi dai seama că nu i-a folosit la nimic căsatoria cu o ucrainiancă, la fel cum nici României înfraţirea cu astfel de popoare…

NEPRIETENOSUL te ţine de vorbă tot în limba sa şi nu inţelegi de ce se mai oboseşte când e clar ca nu vă înţelegeţi. Vei pricepe mai târziu, şi tu, şi Romeo din Verona, că e vorba de un tertip menit a-ţi abate atenţia cât timp vărul NEPRIETENOSULUI caută prin boarfele tale arme sau droguri. La noi n-a găsit decât ţigări şi filme. Aveam să descopăr a doua zi că NEPRIETENOSUL dăduse şpagă mare să se angajeze la Vamă – neştiind engleza – şi acum dorea să-şi amortizeze investiţia. Măcar nemaidând bani pe ţigări Luky Strike şi filme Fuji. Claudiu, din snobism, îşi luase un cartuş de Camel fără filtru din Varşovia, însă Ivan este sătul de mahoarcele sale aşa că nu s-a coborât într-atât. Urma să fumăm amândoi Camel… Mă mângâie doar gândul că pe Romeo din Verona l-a costat mult mai mult…

NEPRIETENOSUL pune cu o lehamite răstită parafa pe paşaport şi te lasă să-i descoperi ţărişoara…

Ucraina. Aşa cum ai văzut-o din avion: ţară cu păduri îngheţate şi răzleţite de câmpuri întinse, desfaşurată într-o perspectivă de o amploare mult mai mare decât cea europeană cu care eşti învaţat. Ca diferenţa dintre un ceas elveţian şi un tanc T54. Şoselele sunt late de parcă sunt făcute pentru vapoare iar volgile, lăzile , kamazurile şi jigulile umblă hotărâte să doboare recorduri. Asta, când nu sunt umilite de către un Mercedes, furat, bineinţeles, din Germania, duşmana( o sa mai vorbim). Panourile de reclame te anuntă că eşti într-o ţară în care oamenii nu se ocupă decât cu băutul votcii şi vorbitul la telefon. Aceste două nobile ocupaţii le ia mai tot timpul, în aşa fel încât nu le rămâne vreme pentru tranzacţii bancare, băuturi răcoritoare, electronice, textile sau orice altceva la care s-ar putea face advertising. Blocuri de 15 etaje în construcţie te anuntă că te apropii de prima capitală a Rusiei consemnată de istorie.

La sfârşitul iernii lui 2000, Kievul arată în aşa fel încât te întrebi cum putea arăta aşezarea în timpul războiului dacă în prezent este aşa…Faţade ajutate să nu cadă cu stâlpi din lemn, pungi la geamuri, gărzi înarmate la toate intrările magazinelor… ce mai, un oraş ponosit şi bătrânesc, cu indicii de provenienţă militaro-slavonă. Spaţiul nu le-a lipsit niciodată slavilor răsăriteni, aşa că nu au făcut vreodată economie. Nimic din ceea ce vezi pe o vreme ca asta din Kiev, nu-ţi poate stârni vreodată nostalgii. Iniţial, ţinând cont şi de “primirea” de pe aeroport, am avut senzaţia că am nimerit într-o ţară obscură din America centrală, în care tocmai avusese loc una din numeroasele lovituri de stat…

Eram plimbaţi - sunt cu Claudiu, vă mai amintiţi? - într-o Lada a ministerului ce ne invitase. Anatol este poate puţin cam prea nervos, dar prestanţa lui de şofer de protocol îl face să se abţină de la multe porcării care rămân numai bănuite. Rolul de ghid îl are Svetlana. Svetlana era mică atunci când a fost botezată. Asta, deoarece, acum, părinţii ei ar fi botezat-o, cred, mai repede Volga, ţinând cont cat de “trupeşă” e. Nici Rubens nu ar fi putut-o zugrăvi: mare cât un jucator de rugby, rotofeie, rozalie şi cu un fluviu blond ce-i iese de sub căciula din blana unei vulpi nefericite. Ea, adică Svetlana – nu vulpea – chicoteşte cu Tatiana. Tatiana este delegata ministerului. Îl abordez pe Anatol, şi, printr-un complicat complex de semne şi sunete sugestive îi transmitem următorul mesaj:”Vrem şi noi nişte chitanţe ‘naşpa pentru a le deconta şi noi, ca să mai facem rost de un ban în plus”. Anatol:” ПУФЦЧЩЪ!” – Se rezolvă, adică. Nu după mult timp, oprim lângă un scuar îngheţat la care îşi pândesc prăzile doi taximetrişti. Anatol schimbă câteva vorbe cu ei şi se întoarce cu două chitanţe autentice cu serie şi număr. Ne facem mintal o socoteală şi-i recompensăm efortul cu o bancnotă de 10$. Cele două delegate amuţesc brusc – semn că le-am luat prin surprindere – şi, după ce depăşesc momentul de derută, se năpustesc efectiv asupra lui Anatol şi-i smulg hârtia verde din mana. :” БДЖИЛПУФЦЧЩИЛПУФЪ!” – se justifica, nouă, pudic, Svetlana. Simţim că am comis o gafă, nu ştim care, dar nu avem ce mai face.

Puţin mai târziu, este anul 2000 şi eu mă uit la niste porumbei ce se zgribulesc pe mâneca unuia care se tine de reverele hainei. E cam sumar imbracat pentru vremea asta, dar are un caracter de piatră. Este statuia lui Lenin care se uită hotărât, drept spre băruleţul în care ne-au ghidat călăuzele noastre – simbol al renaşterii capitalismului. Lenin nu pare supărat. În bar se servesc băuturi şi sandwiciuri. Suntem înbiaţi. Refuzăm hotărâţi. Greşeală! De fapt, suntem flămânzi, dar nu vrem să ne stricăm foamea: mai bine mai răbdăm şi mâncăm ca lumea când ajungem. Doar suntem invitaţi de Ministerul Agriculturii, nu? Comunicăm în acel esperando care seamănă mai degrabă cu un sport obositor. Banalitaţi. Dacă ne place ţara lor, dacă drumul a fost obositor... Trebuie să ajungem la Viniţa. Cu greu, Anatol ne zice că localitatea ţintă este la 300 de kilometrii distanţă. Intrăm într-o uşoară panică: este patru după amiază şi nimeni, în afara stomacurilor noastre, nu dă semne de nelinişte. “ЩИЛПУФЪ!” – ne zic ceva fetele ca noi să înţelegem că situaţia e sub control şi nu are rost să ne facem griji.

Ca să nu stăm degeaba, le explicăm că vrem sa schimbăm nişte bani Din nou, greşală – niciodată să nu schimbi bani fără să fi tatonat, în prealabil, nivelul preţurilor de pe piaţă! Casele de schimb valutar pot fi recunoscute după Kalaşnikoavele pe care le agită pe trotuarul din faţa lor nişte mascaţi spătoşi care le păzesc. Efectul asupra noastră este departe de a ne crea confort, dar uităm de foame, nu? Schimbăm 100$(o suma care avea sa se dovedească imensă), şi ni se dă în schimb un teanc de bancnote, urâte cu portrete înspaimantatoare. Puteau să ne dea orice, inclusiv ţeapă, că oricum nu ştiam nimic şi nici un afiş nu ne ajuta.

În sfârşit, ne punem în mişcare, într-o direcţie asupra căreia nu ni se dă nici o lămurire, având asupră-ne un teanc de bancnote cu care ne încăpăţânam a ne închipui că o să ne facem de cap…

Anatol opreşte la o periferie agitată. În dreapta se întinde un vast bazar cu aspect familiar tuturor românilor ce-şi mai aduc aminte de zăpăcitul an 1990. Silicon Valley lucrează degeaba: softuri de mii de dolari sunt vânturate aici pe te miri ce(de zece ori mai ieftin ca la tarabele noastre!). În schimb, câştigă turcii cu blugii şi electronicele contrafăcute, moldovenii cu fierbătoare, şireturi şi fitile, cât şi ucrainienii care-şi pot lua de aici, orice, la un preţ de mii de ori mai mic decât oriunde. Se mai vând: bricege, samovare, icoane, brichete, cizme, cazmale, primusuri, parfumuri şi sănii. Este şi păpuşa Barbie… Călăuzele noastre ne “spun” că putem să ne plimbăm şi că e indicat să facem cumpărături aici. Apoi, Anatol încuie Lada şi dispar tustrei în perpeleala talciocului. Soarele apune sângeriu. Vastul spaţiu alocat comerţului rudimentar este delimitat de un complex alimentar, şi de un simbol cunoscut al prieteniei, simbol care sta metalic pe un masiv soclu din beton: tancul T54. Are un aer victorios şi ţeava îndreptată spre apus. Pe margine se află şoseaua pe care ne tot întrebam când o să începem să o parcurgem. Asta, numai în cazul în care nu suntem victimele vreunei ţepe cu parafă ministerială. Peste drum, cel mai înalt zid din cărămidă pe care mi-a fost dat a-l vedea vreodată. Tocmai când ne întrebam ce dracu poate justifica o ditamai zidărie de peste zece metri înalţime, cei trei se întorc şi ne lămuresc arătându-ne tancul-monument indicând cu ochii că e vorba de un mare secret. Dincolo de gard, era…mama lui, fabrica de tancuri! Tatiana ne arată cochetă ce geşeft a facut ea: un lanţisor din aur. Nu avem cu cine să punem pariu că lanţişorul a facut exact zece dolari, aşa că rămânem nepăsători, dar temători având în vedere întunericul ce se aşternuse la periferia capitalei unei ţări nu prea prietenoase…