În trecut, ca şi astăzi, luptele pentru putere şi afacerile veroase împiedicau realizarea proiectelor urbanistice

Tramvai: Misiune Imposibilă!

1909, Morişca românească: Liberalii montau şinele ziua, conservatorii le scoteau noaptea

Bucuresci. O statistică detaliată a natalităţii pe cartiere, mahalale şi chiar pe străzi, din anul de graţie 1912 (ianuarie), ne-ar dezvălui o stare de fapt aparent surprinzătoare. În zona străzilor Lipscani, Mavrogheni şi Lucaci din Capitală, brusc şi fără nici o explicaţie evidentă, creşte natalitatea cu peste 50%, doar pentru o scurtă perioadă. Moaşele erau fericite însă nu înţegeleau ce “dârdoră“ îi apucase pe riverani, altfel “apropritari onorabili”. Studierea presei acelor vremuri ne desluşeşte, fără putinţă de tăgadă, misterul. Iată faptele. În primăvara anului anterior, 1911, în zona amintită, cale de câteva nopţi, oamenii sunt treziţi de hărmălaia produsă de oamenii primăriei cu utilajele lor care fac, pe mare rază, toţi câinii să latre. Ce fac lucrătorii e lipsit de orice logică: demontează noaptea şinele de tramvai puse de către Societatea de Tramvaie Bucureşti peste zi. Şi uite-aşa, câteva săptămâni la rând. După ce protestează o vreme, oamenii se resemnează. Şi, treziţi la ora patru din noapte, nemaiavând timp să adoarmă, ce să facă? Creşteau natalitatea.

Intenţia bună, banii altora şi Primăria

…Aprilie 1909. Ion I.C.Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, îl instalează Primar al Capitalei pe fratele său. Vintilă Brătianu, fiind şi deputat, prezintă Parlamentului un proiect de lege pentru înfinţarea unei societăţi de exploatare a tramvaielor în Bucureşti. Reţeaua existentă este insuficientă iar extinderea şi modernizarea ei decurge anevoios. Cauza era evidentă în contractul încheiat cu cei doi concesionari. Actul e valabil doar câţiva ani, şi nimeni nu e interesat să investească sume importante. Parlamentul, majoritar format din membrii partidului la putere, aprobă propiectul la 14 aprilie 1909, şi fixează atribuţiile Societăţii de Tramvaie Bucureşti. Documentul stipulează ca întreprinderea să dea în exploatare noi trasee, să le extindă şi să le modernizeze pe cele existente. Pentru a putea suporta cheltuielile implicate de aceste planuri se apelează la acţionari particulari momiţi să investească până la jumătate din capitalul subscris, 12 milioane de lei, Primăria neputând să participe cu mai mult de şase milioane. După expirarea contractului cu foştii concesionari, în 1916, vechile linii urmau să intre şi ele în proprietatea STB. După toate aparenţele, contractul era foarte avantajos pentru Primărie, împărţirea beneficiilor fiind programată astfel: dacă profitul reprezintă 5% din capital, Primăria primeşte o pătrime, dacă atinge 8%, profitul se împarte în două, iar în cazul în care se ajunge la 12%, primăria ia trei sferturi! Dar documentul ascunde şi o capcană: el menţionează că legea şi statutul societăţii abia născute nu vor putea fi modificate decât cu acordul Primăriei şi al acţionarilor. Clauza intra în conflict cu Constituţia, care permite Parlamentului să modifice sau să abroge legi. Noua societate îşi începe activitatea şi înregistrează beneficii frumoase, care mulţumesc pe toată lumea, acţiunile crescând rapid, de la 500 de lei, cât au fost iniţial, la 860 lei.

Multă, multă, politică

Când totul părea că merge ca pe roate, alegerile din decembrie 1910, răstoarnă toate planurile şi la putere vin Conservatorii, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri fiind P.P.Carp. E schimbat şi primarul Capitalei, Vintilă Brătianu cu un membru al partidului câştigător, Dimitrie Dobrescu. Încărcătura politică adusă astfel acestei afaceri va transforma o simplă afacere edilitară într-o bombă politico-economică. În februarie 1911, noul primar şi ministrul de interne, Al. Marghiloman, primesc plângeri din zona Lipscani-Gabroveni prin care nişte negustori arată că montarea liniilor de tramvai ar stânjeni descărcarea mărfurilor şi ar periclita circulaţia. Cei doi oficiali deschid o anchetă în urma căreia constată că legea de înfinţare a STB transformă această societate într-o organizaţie care nu se supune nici unei autorităţi. Bazându-se pe "independenţa" pe care o căpătase prin clauzele de înfiinţare, STB şi-a permis să modifice planurile traseelor, fără acordul celorlalte autorităţi responsabile. În momentul în care primarul cere să se revină la traseele iniţiale, are neplăcuta surpriză să constate că nu poate interveni în deciziile interne ale societăţii.

Pupat Piaţa Independenţei

Timp de doi ani conservatorii au acuzat liberalii de imoralitate financiară încercând să influenţeze autorităţile cu propunerea de trecere a năbădăioasei şi independentei societăţi în patrimoniul statului. Planul conservatorilor nu era deloc justiţiar, ci doar propagandistic. De cealaltă parte, liberalii ripostează dezvăluind la rândul lor o serie de afaceri dubioase patronate de conservatori. După o luptă zgomotoasă prin tribunale, s-a ajuns la un compromis din care nimeni, nici astăzi nu poate înţelege mare lucru. Pe 2 februarie 1912, Tribunalul Ilfov dă o sentinţă favorabilă conservatorilor găsind că legea cu pricina este neconstituţională. La recurs, Curtea de Casaţie vine cu o soluţie contrarie. În lunile care au urmat, atenţia opiniei publice a fost atrasă de primul război balcanic. Ieşite de sub luminile reflectoarelor, cele două tabere au căzut la pace.