Prostia şi slăbiciunile sistemului comunist au făcut posibilă una dintre cele mai ingenioase escrocherii
Cum a fost vândută statuia lui Ovidiu
O grupare secretă disidentă a pus la cale întrega operaţiune
1977. După nenorocirile aduse de cutremurul din 4 martie, conducerea politică a început să aibă probleme cu tot mai mulţi români care cereau să emigreze. Europa Liberă era din ce în ce mai ascultată. După toate acestea, în vară, minerii îl sechestreză la Lupeni pe Ilie Verdeţ. Tot ce mai trebuia era să se afle că, un personaj necunoscut a vândut statuia lui Ovidiu din Constanţa Consiliului Local al comunei Ovidiu cu suma de 865.650 lei şi 50 de bani ! Sunt demise aproape toate oficialităţile judeţene. Autorul rupe astăzi tăcerea şi dezvăluie mecanismul ingenios prin care a fost posibilă o astfel de păcăleală. Mai mult, lucrarea nu a fost doar o escrocherie ci şi o lovitură dată sistemului de către o facţiune disidentă şi misterioasă. S-a reuşit astfel şi clătinarea protipendadei comuniste a judeţului şi, totodată, procurarea de fonduri pentru alte activităţi ale disidenţei. Despre Statuia lui Ovidiu, acum, Mircea Spătăceanu spune că “era o temă dată”. Undeva, într-o speluncă din infamul Ferentari bucureştean a început totul…
Ferentari + Copenhaga( via UNESCO!) = Love
Ferentari, un cartier care niciodată nu a avut nevoie de vreo prezentare. Fumul de Carpaţi încremeneşte parcă, votca îngheaţă în paharele murdare iar muştele înebunite de bucuria simţurilor se opresc, deodată, nedumerite. Câteva ţigări cad scăpate pe jos de clienţii obişnuiţi, îmbrăcaţi în salopete “de oraş”. Nimănui nu-i vine să creadă că în localul ăsta sordid, al cărui ciment a fost spălat doar de scuipaţi (şi câteodată de sânge), intră un tip aşa bine îmbrăcat ca Mircea Spătăceanu doar ca să bea. Clientul se comportă, însă, firesc. Comandă şi bea nonşalant. Viaţa merge înainte şi, în ciuda inadecvării personajului la decor, publicul începe să-şi vadă de-ale lui. Un singur ţigănuş, de vreo 16-17 ani, a rămas cu ochii pe “ţintă”. Bizarul bea, treaba lui de ce, pahar după pahar, se ridică într-un final, destul de împleticit, plăteşte scoţând un portofel burduşit pe care-l pune apoi, neglijent, în buzunarul de la spate şi pleacă. Ţiganul, după victimă. Numai că, victima se dovedeşte a fi un prădător dibace iar agresorul un şuţ naiv. Prins la înghesuială (şi asupra faptei), hoţul nu prea are de ales. Mircea Spătăceanu îi propune ori să-l dea pe mâna Miliţiei ori să-i fure de la alţi clienţi, portofele cu acte. 500 de lei avans şi câte alte 500 pentru fiecare buletin sau legitimaţie a unei victime de vârstă comparabilă cu cea a iniţiatorului. Îşi dau întâlnire în Herăstrău. Recolta a fost surprinzătoare:11 buletine şi opt legitimaţii. Din prima are noroc şi, printre actele furate de şuţ, Mircea Spătăceanu găseşte şi o legitimaţie de ziarist la Agerpres. Cu o manoperă relativ simplă, fotografia este înlocuită. Tocmai când are loc la Athenee Palace o recepţie dată în cinstea unei delegaţii UNESCO, falsul ziarist prezintă documentul securiştilor de la intrare. Înăuntru, morgă şi seriozitate dar şi un pic de antren. Orchestra cântă discret iar atmosfera începe să se destindă, aşa cum se întîmplă la astfel de recepţii, după un timp. Un ziarist arătos şi elegant îi cere, plin de condescendenţă, preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste permisiunea de a invita la dans cocheta sa şefă de cabinet. Totul decurge lin şi elegant, domnişoarei nevenindu-i să creadă ce i se întâmplă. Seara se termină romantic iar Spătăceanu o conduce pe tânără cu taxiul acasă, în Pajura. Se despart din cauză că el, gentelman, nu insistă să urce la ea şi îi spune că o să o caute după o vreme, când se va întoarce dintr-o misiune delicată, la Copenhaga. Fata adoarme cu greu după ce oftează şi se roagă ca eroul său să fie aievea şi nu doar un sburător, fie el şi în Copenhaga.
Misiune: Imposibilă
Trei săptămâni a fiert frumoasa, în aşa hal încât, când a căutat-o era să leşine. Făt frumos venise! Ca să se fudulească, domnişoara îl introduce în „unitate” şi-l prezintă tuturor colegelor ca să le dea subiecte de bârfă, aşa cum se întâmplă între femei. În biroul ei nu era pericol, mai ales că preşedintele îl cunoştea de la serata cu pricina. Cafele, sandvişuri etc. Domnişoara, în zăpăceala ei (doar toţi am fost îndrăgostiţi, nu?), este nevoită, cu scuzele de rigoare, să îşi lase de mai multe ori alesul singur în secretariat. Cum deja tânărul era deja asimilat logodnicului, e tolerat. Între timp, pentru consolidarea poziţiei, povestea de dragoste „se adânceşte” cu o săptămână de miere la Sinaia, hotel Montana. La întoarcere, deja intimitatea e maximă. Aşa că nu mai e nevoie de măsuri de precauţie atunci când ea e nevoită să părăsească, pentru câteva clipe biroul. El, într-un asemenea moment sustrage un snop de foi cu antetul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste cu ştampilă şi nişte foi semnate, pentru specimen. Pe scurt, acestea au fost folosite pentru realizarea unei corespondenţe aparent nevinovată şi aparent oficială, despre care va fi vorba ceva mai încolo. Până atunci, tot într-un moment de singurătate, Ovidiu Spătăceanu pune mâna pe telefonul roşu şi sună Inspectoratul Judeţean de Cultură-Constanţa, se declină ca fiind „de la centru” şi cere în termenii cei mai oficiali „...Să se organizeze, la Ovidiu un simpozion cu următoarea tematică <<Viaţa, opera şi activitatea poetului Ovidiu pe malul Pontului Euxin>>. Aştept răspunsul dvs. Mâine între 10 şi 10 şi 10”. A doua zi, exact între cele zece minute în care ştia că e singur în biroul iubitei, telefonul sună. I se spune că peste trei săptămâni, totul poate fi OK. “De la noi, din Bucureşti, va veni tovarăşul X, lector la Ştefan Gheorghiu şi conferenţiar la Facultatea de Istorie. E tânăr, aşa că aveţi grijă”...
August Ovidiu pe litoral
Este luna august… Arta persuasiunii profunde cu care s-a născut personajul nostru şi tehnicile care perfecţionaseră acest dar au transformat notabilităţile constănţene într-un lut moale. Falsul conferenţiar este întîmpinat cu tot protocolul de rigoare. E condus în comuna Ovidiu, la Casa de Cultură. Mircea Spătăceanu se documentase temeinic, la Biblioteca Centrală de Stat încît ştia aproape totul despre hedonistul poet, ale cărui păcate carnale şi literale – deopotrivă – l-au adus în ţara ” blănoşilor geţi”. Conferinţa este un adevărat succes. Cheful de după, cu icre negre şi carne de sturion e aproape perfect. Târziu, vinul de Murfatlar îndepărteză cu totul convenienţele. Sosise momentul...”Oameni buni, voi, ceva turistic, aveţi aici? Că nu prea am văzut. Stau şi mă întreb, de ce este statuia lui Ovidiu la Constanţa şi nu la voi, aici, unde ar fi normal?”, aruncă momeala Spătăceanu uitându-se meditativ către adunarea parfumată de vin. Este ora două din noapte şi asistenţa amuţeşte. Odată aruncată nada, fraierii peştişori înghit totul – momeală, undiţă, pescar şi chiar malul cu totul... Cum de nu se gândiseră şi ei la asta?... Ca un adevărat maestru al genului, Spătăceanu nu se apasă prea tare pe idee şi îi lasă pe maimuţoi să fermenteze ideea. Este asaltat cu întrebări despre cum s-ar putea realiza o astfel de manufactură. „O adresă către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu acordul primarului prin care să motivaţi aşa cum trebuie asta”... Hârtia este întocmită întocmai, acolo, printre sticlele de vin de către referenta primăriei adusă pe sus, buimacă, în puterea nopţii. Mai mult decât atât, când Spătăceanu le spune să trimită adresa prin poştă, e asaltat cu rugăminţi ca să facă el intermedierea, ...” că ştiţi cum e cu poşta”. Conferenţiarul acceptă cu greu. Zorii îl prind pe mesager în drum spre gara Constanţa, condus aşa cum trebuie, cu damigene de ţuică şi peşti dintre cei mai sturioni.
Epilog
După două săptămâni, oficialii comunei primesc un telefon prin care li se comunică faptul că se aprobă transferul statuii. Dar vor trebui să despăgubească primăria Constanţa prin confecţionarea altei statui ce va fi realizată de Fondul Plastic Bucureşti, pe baza unui deviz care se ridică la suma de 865.650 de lei şi 50 de bani(era 1977!), sumă care trebuie strânsă prin subscripţie publică. Banii trebuiau depuşi la CEC în contul nr. etc... Un pachet de ţigări l-a costat pe Spătăceanu şpaga la CEC, pentru a fi anunţat când i-au intrat banii în cont. Imensa sumă a fost ridicată de un artist, credea casiera, şi au dispărut, imediat spre rezolvarea unor urgenţe ale disidenţei... A urmat scandalul şi destituirile.
Într-o dimineaţă de sfârşit de august, un profesor de istorie de la liceul Ovidiu din Constanţa trece prin piaţa cu acelaşi nume, vede o mână de oameni care, cu scule, mangealâcuri şi pârghii, se pregătesc să înceapă ridicarea statuii poetului cu acelaşi nume şi aşezarea ei într-o remorcă a unui tractor. Întreabă şi nu-i vine să creadă ce aude. Sesisează Miliţia. Pe una din băncile pieţei, Spătăceanu Mircea făcându-se că citeşte ziarul îşi vede împlinită admirabila manufactură...
În perioada de expansiune a fenomenului Caritas, Mircea Spătăceanu a urmărit circumspect absurdul joc de întrajutorare. Nu i-a trecut nici o clipă prin cap să participe. Când a auzit însă că Ioan Stoica, patronul escrocheriei, îi va da două milioane de lei celui care va demonstra că ştie marea taină a jocului piramidal, i-a dat un telefon. După o scurtă convorbire cu Stoica, acesta îl invită să vină şi să-şi ridice banii cuveniţi...
