CAPITOLUL 4

Orasul ucrainian. Diferite obiceiuri. Fabrica de vodcă şi un ciudat Triunghi al Bermudelor. Resentimente după Marele Război (al ciocolatei!). O rugăminte bizară. Acasă la Cap de Tanc. Naţionalismul lui Cap de Tanc versus mondialism.

Spre prânz, suntem îmbarcaţi într-un autocar şi, după câteva minute parcurse printre mesteceni şi o bucată de şosea, intrăm în Viniţa, un oraş mare, cu centru vechi şi cartiere de blocuri la periferii. Ajunşi în centru, organizatorii doresc să ne bage cu forţa într-un muzeu. Împreună cu Cap de Tanc, facem o falangă rebelă si refuzăm. Din nou dl.Plăcintă intervine părinteşte de partea organizatorilor şi ne spune că nu-i frumos. Ne doare-n cot. Ca argument suprem, dl.Plăcintă ne arată un monument în jurul căruia fuseseră aşezate coroane de flori şi ne spune că, după vizitarea muzeului, aici va avea loc o manifestare funebră, în amintirea nu ştiu cărei oficialitaţi care tocmai răposase şi, aşa, de ochii lumii, ar da bine să participe-in corpore-şi grupul delegaţilor de la festival. Nu inţelegem nimic din acest balamuc ambulant şi plecăm într-o direcţie nedefinită lăsându-l pe dl.Placintă folosind la adresa noastră puţinele cuvinte grele pe care le ştie în româna.

Cap de Tanc ne conduce pe trotuarul lat cât o şosea într-o staţie de troleibuz. Mergem să ne arate postul de radio la care lucrează. Lume, ca la noi: oameni de toate felurile. Mai toţi sunt ponosiţi şi au priviri îngândurate. Sunt cărate pungi, serviete din vinilin şi genţi tocite. În troleibuz facem blatul, aşa cum face mai toată lumea. Nimeni nu pare încordat în eventualitatea unui control. Pe geam se perindă blocuri vechi cu trei caturi, ridicate în perioada primilor ani de avânt revoluţionar.

Postul de radio este într-o casă veche, boierească, cu acoperiş din tablă ruginită şi un gard vai mama lui. Înăuntru, cariatidele şi basoreliefurile burjuilor au fost acoperite cu vopsea verde. Ca şi la hotel unde am vazut gresie vopsită, oamenii din zona asta dovedesc o ciudată înclinaţie în a vopsi cele mai neaşteptate lucruri: de la geamuri, la capacul veceului. Cap de Tanc este un soi de şef, deci suntem primiţi cu bunăvoinţă. Oricum, sunt tineri şi ne înţelegem bine. Veceul este o construcţie bizară cu un vas de veceu îngropat în gresie printr-o soluţie găsită de vreun meşter răscolit de căutări nonconformiste. Îl extragem pe Cap de Tanc şi plecăm. Îl simţim jenat când trecem pe lângă un local şi Claudiu preia iniţiativa. Mâncăm plăcintă cu brânză şi bem bere la halbă. Aflăm că ghidul nostru avusese odată o maşină – BMW – dar a vândut-o pentru a-şi putea cumpăra apartamentul în care stă. Cap de Tanc mărturisese că e penibil pentru un fiu de viceministru să se ocupe cu traficul de maşini furate, dar, ce să-i faci, aşa erau vremurile. Aflăm că, între 1989 şi 1995-96, aceasta ocupaţie era generalizată la tinerii ucrainieni. Ne uităm pe fereastră şi vedem: Volga, Volkswagen, Volga, Lada, Lada, Mercedes, Lada, Volvo, Mercedes, Mercedes şi ne explicăm de ce au înflorit în occident societăţile de asigurari între acei ani…

Ne întoarcem în centru. Centrul oraşului Viniţa este în preajma unui parc împrejmuit cu plăci de marmură(pe care le banuieşti închinate victimelor Marelui Război), parc învecinat unui hotel turn, imens, pe care îl cheamă, foarte ingenios, “Turist”. Ceremonia comemorativă nu se încheiase şi dl.Plăcintă ne bate obrazul de la distanţă. Claudiu îl înjură cu vorbe grele. Bine că nu l-a auzit!

Din nou îmbarcaţi în autocar. Sesizăm că suntem supravegheaţi de un nou apărut membru al delegaţiei. Toţi ceilalţi au pliante cu fotografii cu oraşul vara. În toate, dar absolut toate, este puzderie de trandafiri. De fapt, ucrainienii şi ruşii în general, au pentru trandafiri o înclinaţie pe care o concurează, poate, doar pasiunea olandezilor pentru lalele. Ucrainienilor le mai plac: bomboanele de ciocolată, ciocolata(neaparat ucrainiană – o sa mai revin asupra acestui aspect), şampania şi cadourile. Te intrebi dacă nu cumva, Ucraina nu este o mare grădiniţă. O gradiniţă plină de maşinuţe furate…

Autocarul se pune în mişcare şi începem să străbatem, în sens invers(atenţie!) drumul pe care veniserăm din staţiune. La un moment, în loc să o luăm la dreapta prin pădurea de mesteceni în care pasc căprioarele din beton, o facem la stânga. După două-trei minute, într-o mică aşezare, oprim.

Delegaţii se năpustesc asupra unui mic butic. Deducem că este vorba de un magazin “mai special”, în care pot fi găsite produse exotice cum ar fi: ţigări americane, ness, spray-uri şi parfumuri franţuzeşti. Claudiu scoate teancul de bani uimindu-i pe toţi şi cumpără pentru amandoi încrâncenat şi răzbunător. Piper, Ketchup, sos Worchester, Ness, ţigări. Chiar şi sare! Suntem atent supravegheaţi de delegatul nou apărut şi dl.Plăcintă. În momentul în care Claudiu cere şi zece ciocolate nemţeşti, ceva ce nu înţelegeam a depăşit orice măsură şi dl.Plăcintă intervine hotărât şi ne zice, printre dinţi, să luăm ciocolata ucrainiană, măcar că-i mai ieftină. Claudiu abandonează orice spoiala de amabilitate şi-i răspunde în răspăr că ştie bine ce fel de ciocolată îi place şi chiar dacă ar avea dubii, nu la sfaturile d-lui Plăcintă ar apela. Aşa că, dl. Plăcintă ar face bine să-l “lase dracului în pace, ce p…a-n p…a Gigi Marga!”. Dl. Plăcintă este complet derutat de sensul mesajului pe care numai un bun cunoscător al limbii române-l cunoaşte. Faptele se precipită când intervine, autoritar, noul delegat: ”Niet! Iucrainian ciocolat very gud, not german ciocolat!” şi-i ia pur şi simplu ciocolăţile lui Claudiu, punându-le înapoi pe tejghea. Cap de Tanc intervine pacifist şi, după discuţii în slavonă, reuşeşte să instaureze pacea iar Claudiu îşi recuperează prada germană. După toate acestea, Cap de Tanc ne explică afară că, în Ucraina, resentimentele de după Marele Razboi au lăsat urme adânci şi se concretizează într-un embargou naţionalist asupra produselor germane. Vrem să trecem totul cu vederea şi ne urcăm în autocarul cu steaua Daimler-Benz pe radiator. Imediat ajungem la următorul obiectiv. Începusem, cu o plăcere perversă, să încercăm să anticipăm ţintele. Tot nu ne lamurea nimeni unde şi de ce mergem.

De data asta era vorba de fabrica de votcă NEMIROV. Suntem plimbaţi printre cazane şi retorte urieşeşti fără a pricepe ce se vrea de la noi. Cap de Tanc ne tot arată admirativ instalaţiile. Aflăm că patronul fabricii este unul din principalii sponsori care au pus umărul la organizarea festivalului. Drept pentru care, el a considerat că setea noastră de cunoaştere va fi satisfacută printr-o astfel de incursiune în pântecele fabricii sale. Apoi, din complezenţă, trebuie să-ţi cheltuieşti nişte bani în magazinul de prezentare. Magazin în care cred că găseşti cea mai scumpă votcă din Ucraina: aceleaşi produse le poţi achiziţiona de oriunde la preţuri mult mai mici… Cumpărăm, bineînţeles, votcă. După atâtea secole de rafinat votcă, s-a ajuns la perfecţiune: votca cu miere si cu ardei iute!

Plecăm pe drumul pe care veniserăm. Foarte ciudat, dar, ceea ce după socotelile noastre trebuia sa ne ia maximum 10 minute( doar venisem pe acolo!), ne-a luat mai mult de o oră! Claudiu avansează ipoteza fantastică a pătrunderii într-o zonă de aberaţii temporale sau în ceea ce numesc astrofizicienii “gaură de vierme” - un fel de păcăleală a naturii, în care spaţiul se modelează în alte perspective, iar reperele clasice pot fi aruncate la gunoi dacă vrei să mai înţelegi ceva. Eu cred, mai degrabă, că este vorba de efectul mostrelor cu care toţi fusesem asaltaţi în timpul vizitei la fabrica de votcă: cel puţin douăzeci de sortimente diferite de votcă ne fuseseră oferite spre degustare…!

Odată ajunşi înapoi, printre căprioare şi urşi din ciment, la tabăra de bază, am băut ness şi am început să înţelegem cum venea treaba cu drumul a carui parcurgere dureaza 10 minute la ducere şi peste o oră la întoarcere, cu aceeaşi viteză.

Masa de seara era sora geamănă a celei din prima seară, cu aceleaşi ingrediente misterioase şi fade. Dar, de data aceasta am reuşit să reacţionăm în timp util şi să apucăm şi câte o cană de nectar din dovleac! Având în vedere ceea ce mâncasem, nectarul putea să fie şi din urzici, că tot ne-ar fi plăcut. Cap de Tanc, era deja de-al nostru şi, sesizând starea noastră de profundă dezamăgire şi indignare faţă de tot ceea ce se petrece, ne invită să-i facem o vizita acasă.

Ne întoarcem la Viniţa cu o Volgă neagră şi pătrăţele de taxi. Este şapte seara şi e întuneric. Poate că era şi frig, dar nu mai ţin minte. Discret, Cap de Tanc, ne îndrumă, aluziv, spre un magazin de coloniale şi noi înţelegem că vrea să ne spună că nu este de acord cu cei care tot colindă, aşa, pe la casele oamenilor “cu mâna goală”. O sticlă de şampanie pentru doamna, o cutie cu bomboane din ciocolata pentru fetiţa lui Saşa, de patru anişori, şi tequilla pentru Cap de Tanc, care ne-a indicat-o, de data asta fără nici o subtilitate, spunându-ne că nu a băut niciodată aşa ceva. Şi noi, dacă tot nu băusem nimic de vreo doua ore, am fost de acord.

Cap de Tanc locuieşte într-un bloc vechi, din arhitectonica răspândita de primii consilieri sovietici postbelici prin toată Europa comunistă. În timp ce urcam scările, Saşa se opreşte, se întoarce către noi şi, cu un aer solemn ne spune:…”but, please, don’t fuck my wife!”. Situaţia este atât de absurdă încât nu suntem în stare să reacţionăm în vreun fel. Nataşa face parte din categoria femeilor subţirele a ramurei slave şi se poartă foarte frumos. Irina, la cei doar patru ani ai ei, dă lovitura la cutia cu bomboane, în timp ce noi bem tequilla şi d-na Cap de Tanc şampanie. Cap de Tanc ne tot spune ceva cu patimă despre “ţărişoara” lui pe care o numeşte “krasna Ucraina”, roşie adică, pe care o iubeşte mult, dupa cum se destăinuie. Apoi face o legatură ciudată cu Marele Război în care URSS-ul a pierdut vieţi cam cât are toată România acum suflete şi ne aduce aminte de parcul din centrul oraşului, înconjurat cu plăcuţe comemorative din marmură. Legatură ciudată, deoarece, plăcuţele acelea nu sunt menite a pastra vie amintirea celor care au căzut pe front. Nu. Ni se face un tablou sinistru în care delatori şi comisari ai iubitului Stalin, adună în centrul aşezării burjui şi intelectuali, cu tot cu familiile lor, îi decapiteaza în cel mai barbar mod şi le înşiră căpăţânile pe sârmă ghimpată, aşa, ca să priceapă toţi duşmanii ce-i aşteaptă. Toată această grozăvie s-a comis, undeva prin ‘45-’46, după război, deci.

Claudiu, că tot n-are ce face, îl întreabă pe Cap de Tanc cum, şi cu ce suflet, poate sa iubească o asemenea ţară. Cap de Tanc amuţeşte iar Nataşa ne face semn să vorbim mai încet, cam cum se petrecea pe la noi, la chefuri, când se spuneau bancuri cu “nea nicu”. Claudiu foloseşte asta drept argument şi atacă mai departe:”Într-o astfel de ţară vrei să-ţi creşti fetiţa?”. Fetiţa nu ştie despre ţara sa prea multe şi-şi vede mai departe de bomboanele ei. Familia Cap de Tanc este năucită de revelaţie. Claudiu:”Ei bine, I don’t love my contury! Eu, pentru copilul meu, nu vreau să trăiască într-o ţară cu astfel de modele, înşirate pe sârmă ghimpată. Vreau să mănânce ciocolată germană copilul meu! Vreau Mercedes, vilă la ocean, piscină şi bani. Bani mulţi şi americani! Eu nu sunt recunoscator ţării, că nu ea m-a făcut. Mama mea m-a făcut!” Sinceritate brută. Cap de Tanc este înfrânt şi bea tequilla. Ne cam pilim şi se aşterne pacea între popoare. Plecăm în întuneric cu un taxi urmărit de o Volgă în care urmăritorii noştrii ne înjură că i-am făcut să stea peste program. Cap de Tanc este cu noi, pentru că a doua zi are de facut o importantă transmisie despre ce se întamplă la festival. Ca să-i vâre bine-n cap internaţionalismul mondialist, Claudiu îi mai dă să bea palincă. În “ukrainian style”! Noaptea se aşează beată peste mintea năucă a lui Cap de Tanc…